A PLECAT COPILUL DESCULŢ. A RĂMAS LEGENDA : Mircea Lucescu

Moartea lui Mircea Lucescu, la vârsta de 80 de ani, a căzut peste fotbalul românesc ca o tăcere grea. Nu doar un om s-a stins. O epocă a închis ochii. Ultimul său meci, din 26 martie, când naționala României a fost învinsă de Turcia în barajul pentru Cupa Mondială, nu mai este doar o statistică. Este, fără să fi știut atunci, o despărțire.
Pe Arena Națională, sicriul său a fost vegheat de mii de oameni. Peste 15.000 de suflete au trecut în liniște, fiecare cu propria amintire, fiecare cu propria datorie de recunoștință. Nu veniseră doar să salute un antrenor. Veniseră să-și ia rămas-bun de la un simbol.
Dar marile povești nu încep pe stadioane.
Copilăria lui Mircea Lucescu a fost o luptă tăcută, purtată într-un București care abia își revenea după Al Doilea Război Mondial. Pe Șoseaua Berceni, acolo unde astăzi e cartierul Apărătorii Patriei, viața nu oferea nimic de-a gata. Doar lecții.
A locuit într-o baracă. A trăit într-un spital, unde tatăl era brancardier, iar mama făcea curat. Cinci copii, o familie, o luptă continuă cu lipsa.
„Nu aveam ce mânca… eram foarte, foarte săraci”, avea să spună mai târziu. Dar în acea lipsă s-a născut ceva mai puternic decât orice avere: voința.
Și totuși, în mod aproape paradoxal, copilăria a fost și frumoasă.
Patru frați alergând după tramvaie, cățărându-se în pomi, inventând jocuri și lumi acolo unde nu exista nimic. Fotbalul se juca peste tot — în curte, pe prispă, între paturi. Desculți, de cele mai multe ori. O pereche de teniși devenea premiu, obiect de negociere, simbol al unei mici victorii personale.
Mergea la școală desculț, cu tălpile arse vara și murdare toamna, când podelele erau unse cu motorină. Ajungea acasă „ca vai de mine”, dar se întorcea a doua zi. Mereu.
În fiecare iarnă, tatăl umplea pivnița cu cartofi și varză murată. Fierbea o oală uriașă de ciorbă care trebuia să țină zile întregi. Carnea nu era obișnuință. Era rară, aproape solemnă — o dată la două săptămâni.
Și, poate cel mai important, acolo a învățat să împartă.
Un colț de pâine la cinci.
O lecție simplă, dar care avea să-l urmeze toată viața.
Din acel copil desculț s-a ridicat, încet, sigur, un om care nu a acceptat niciodată limitele. A devenit căpitanul naționalei, dar trăia în continuare modest, într-un apartament împărțit cu familia. Şapte persoane locuiau în acelaşi apartament când s-a întors de la Campionatul Mondial din Mexic cu 200 de dolari în buzunar. Când a ieşit prima oară din ţară cu echipa Dinamo Bucureşti la un meci amical în Berlinul Occidental, într-un meci cu Hertha Berlin a simțit rușinea de a nu putea cumpăra cadouri pentru cei de acasă fiindcă primise 20 de mărci.
În acea Românie, fotbalul nu îmbogățea. Dar el nu juca pentru bani. Juca pentru un vis.
Și visul a crescut.
Cu 35 de trofee majore, Mircea Lucescu a ajuns printre cei mai mari antrenori din istorie, alături de Sir Alex Ferguson și Pep Guardiola. Dar cifrele nu pot cuprinde ceea ce a fost el.
La Șahtior Donețk, a construit nu doar o echipă, ci o identitate. În România, a câștigat totul cu Dinamo București și Rapid București. A cucerit Turcia cu Galatasaray și Beșiktaș. A lăsat urme până și la Zenit Sankt Petersburg.
Oriunde a fost, a schimbat ceva. Uneori, totul.
A adunat milioane, da. Dar adevărata lui avere nu se măsoară în bani. Se măsoară în oameni formați, în mentalități schimbate, în lecții care vor rămâne.
Ne-a învățat atât de multe, încât, la un moment dat, am început să credem că va fi mereu acolo. Că oamenii ca el nu pleacă niciodată. L-am trăit înainte să-l prețuim, cum ar fi spus Emil Cioran.
A fost perfect? Nu. Dar nici nu trebuia. Pentru că un monument ciobit rămâne un monument cum scria un coleg.
Vineri, Mircea Lucescu va fi înmormântat la Cimitirul Bellu, cu onoruri militare.
Și e drept.
Pentru că unele vieți nu se încheie.
Se transformă în legendă.
Dumnezeu să-l odihnească în pace.
Sursa foto: https://www.romania-actualitati.ro