Alexandru Ioan Cuza. În Memoria Contemporanilor Săi!

Ziua de 24 ianuarie readuce, an de an, în memoria colectivă a românilor imaginea lui Alexandru Ioan Cuza ca simbol al Unirii Principatelor Române de la 1859. Anul acesta autorităţile locale l-au invitat la Reghin pe Simion Virgil-Bui unul din cei mai carismatici profesori de istorie din judeţul Mureş să vorbească despre domnitorul Alexandru Ioan Cuza în faţa unei săli arhipline în Casa de Cultură ,,Dr. Eugen Nicoară”. Fostul director al Colegiului Naţional ,,Alexandru Papiu Ilarian” a încercat să creioneze personalitatea domnitorului printr-o prelegere în care a subliniat că nu greşelile lui l-au rãsturnat de la conducere, ci faptele sale mari şi a concluzionat că Alexandru loan Cuza rămâne un model de slujitor de ţară, până la dăruirea totală a propriei existenţe.

,,Alexandru Ioan Cuza provenea dintr-o familie de boieri moldoveni din ţinutul Fălciului a cărei primă atestare documentară datează de la mijlocul secolului al XVII-lea. Unchiul lui Alexandru Ioan Cuza vornicul, Grigore Cuza a participat activ la Revoluţia de la 1848 din Moldova prezidând Adunarea de la hotelul ,,Petersburg” din Iaşi. Grigore Cuza a militat puternic pentru unirea Principatelor.

Postelnicul Ioan Cuza (1784-1848) a îndeplinit diferite funcţii publice între care şi acelea de pârcălab de Galaţi şi preşedinte al Judecătoriei ţinutului Covurluiului. Căsătorit cu Sultana Cozadini descendentă dintr-o veche familie greco-italiană din Constantinopol, el a avut doi fii: Alexandru şi Dimitrie.
Alexandru Cuza s-a născut la 20 martie 1820 la Bârlad. A învăţat la Iaşi în pensionul francezului Victor Cuenin (la fel ca şi Mihail Kogălniceanu şi Vasile Alecsandri) după care a plecat la Paris pentru a-şi trece examenul de bacalaureat. La sfârşitul anului 1835 trece examenul de bacalaureat în litere la Sorbona, diploma fiind semnată de Francois Guizot, ministrul instrucţiunii publice. Se înscrie apoi la Facutatea de Drept pe care nu o termină fiind obligat să se întoarcă în ţară.
În toamna anului 1837 Cuza intră în armată cu gradul de cadet: obţine o ”păsuire de la slujba de front” şi pleacă din nou la Paris pentru a-şi continua studiile juridice. La Paris cunoaşte numeroşi tineri revoluţionari din ambele principate însuşindu-şi ideile înaintate ale epocii.
În 1840 Cuza îşi dă demisia din armată ocupând funcţii importante în administraţie şi justiţie.
În februarie 1842 îl întâlnim preşedinte al Judecătoriei Covurluiului, post corespunzător pregătirii sale juridice, dar care pentru cei 22 de ani ai săi reprezenta totuşi, un lucru deosebit. Era deptul unei strălucite cariere publice, prin care, datorită calităţilor sale remarcabile, se va face cunoscut şi la capătul căreia îl va aştepta demnitatea cea mai înaltă în stat- domnia.
La 30 aprilie – 14 mai 1844 s-a căsătorit cu Elena Rosetti, fiica postelnicului Iordache şi a Ecaterinei născută Sturdza, şi sora viitorului prim-ministru Theodor Rosetti. Femeie superioară, înzestrată cu multe calităţi Elena (1825-1909) i-a fost tot timpul o soţie devotată şi iubitoare, rămasă credincioasă amintirii soţului ei şi după moartea acestuia.
În decembrie 1843 Al. I. Cuza este numit agă – şef al Poliţiei Moldovei. Al. I. Cuza participă la Revoluţia de la 1848 luând cuvântul la adunarea de la hotelul ,,Petersburg”. Considerat un element primejdios pentru siguranţa statului este arestat şi trimis în exil la sud de Dunăre. A reuşit să evadeze şi să se refugieze în Transilvania (unde participă la Adunarea Naţională de la Blaj din 3-15, 5-17 mai 1848) şi apoi în Bucovina. După un periplu pe la Viena, Paris şi Constantinopol, în iulie 1849 se reîntoarce în patrie. Noul domnitor Grigore Al. Ghica îl numeşte pe Cuza vornic, apoi va ocupa pe rând funcţiile de preşedinte al Judecătoriei Covurlui, director în Ministerul de Interne şi pârcălab de Galaţi. În martie 1857 este reintegrat în armată cu gradul de sublocotenent; în aprilie 1857 în mod cu totul excepţional, Cuza este ridicat de două ori în grad devenind locotenent şi căpitan.
În mai 1857 Cuza este ridicat din nou în grad devenind maior. Toate aceste avansări au fost făcute de camaicanul Vogoride pentru a-l atrage de partea sa. Cuza nu înţelege însă să renunţe la concepţiile sale unioniste de dragul unor favoruri vremelnice.
În 24 iunie/6 iulie 1857 demisionează din funcţia de pârcălab de Galaţi în semn de protest faţă de falsificarea alegerilor de către camaicanul N. Vogoride. Demisia lui Cuza a avut un larg răsunet intern şi internaţional şi a contribuit în mod decisiv la anularea alegerilor falsificate şi la organizarea de noi alegeri. În august 1858, Al. I. Cuza este ridicat în rangul de comandant adjunct al oştirii moldoveneşti pentru ca în octombrie 1858 să devină comandant plin, făcând parte din Consiliul administrativ (guvernul) Moldovei.
În 5/17 ianuarie 1859 Adunarea electivă a Moldovei l-a ales ca domnitor cu unanimitate de voturi; această unanimitate s-a datorat, în primul rând, popularităţii lui Al. I. Cuza, calităţilor sale personale, prestigiului de care se bucura în rândurile luptătorilor pentru unire. În 24 ianuarie / 5 februarie 1859 Adunarea electivă a Ţării Româneşti îl alege ca domnitor, tot în unanimitate, pe colonelul Al. I. Cuza. Prin dubla alegere s-a înfăptuit unirea Principatelor şi se încheia ceea ce Ion Ghica denumea, într-o telegramă din 24 ianuarie, drept ,,una din cele mai frumoase pagini ale istoriei noastre”. Despre marele bărbat şi om de stat Cuza, avem o descriere foarte frumoasă a consulului general al Belgiei la Bucureşti, Jacques Poumay care afirma următoarele: „Prinţul, în vârstă doar de 38 de ani, este un soldat minunat, care poartă cu graţie uniforma şi vorbeşte cu multă acurateţe italiana şi franceza. Face asupra tuturor o impresie excelentă; este sincer în conversaţie şi nu ascunde defel dificultăţile poziţiei sale (…). Este un om al onoarei şi plin de energie, aşa cum o dovedesc cu prisosinţă funcţiile sale anterioare (…). El declară în mod deliberat celor ce vor să-l asculte că nu doreşte decât independenţa ţării sale“. Din aceste informaţii se conturează personalitatea celui care va fi Alexandru Ioan I, a cărui alegere nu a fost un lucru întâmplător, ci rezultatul meritelor şi calităţilor sale.
Aceste calităţi Al. Ioan Cuza le-a pus în slujba patriei şi a poporului din care făcea parte. El este domnul ,,unirii” dar şi al reformelor. Cuza a trecut rapid la unificarea armatei, a poştei, a telegrafului, a agenţiilor diplomatice a sistemului vamal.
În 1860 se înfiinţează Universitatea din Iaşi, iar în 1864 Universitatea din Bucureşti. Ulterior se vor unifica serviciile sanitare şi de statistică, precum şi arhivele. Tot în timpul lui Cuza s-a adoptat un regulament de navigaţie, s-au promulgat legi pentru constituirea căilor ferate, s-a organizat corpul inginerilor civili, s-au luat măsuri pentru protejarea pădurilor.
Cele mai importante reforme făcute de către Cuza au fost secularizarea averilor mănăstireşti, reforma agrară, reforma învăţământului, Codul civil de procedură penală. În timpul lui Cuza s-au înfiinţat atelierele pirotehnice din Bucureşti precum şi Arsenalul armatei.
În ansamblu, domnia lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866) se înscrie ca o epocă de profunde schimbări pe plan economic, social, politic şi cultural. Reformele realizate în timpul ,,domnului Unirii” au pus bazele organizatorice ale statului modern român şi au deschis drum larg evoluţiei naţiunii române pe calea progresului economic şi social. Împotriva lui Cuza s-a format cu timpul o grupare politică prin apropierea liberal-radicalilor de conservatori. Această grupare este cunoscută sub numele de monstruoasa coaliţie. Domnitorul a făcut şi unele greşeli politice îndepărtându-se de un fidel susţinător al său Mihail Kogălniceanu, precum şi de generalii Ioan Emanuel şi Sevel Manu elemente capabile şi fidele.
Monstruoasa coaliţie a organizat împotriva lui Cuza un complot politic. În noaptea de 11/20 februarie 1866, un grup de complotişti civili şi militari au pătruns în palatul domnesc şi l-au silit să semneze actul de abdicare.
În 14/26 februarie Cuza părăsea pentru totdeauna teritoriul României plecând în exil în străinătate. După scurte şederi la Paris şi Viena ,,domnul Unirii” se stabileşte la Heidelberg, în Germania.
În 1870 este ales deputat de Mehedinţi în Cameră. Deşi stăpânit în permanenţă de dorul de casă, Cuza refuză să se întoarcă în patrie pentru a nu pune ăn pericol situaţia statului prin redeşteptarea pasiunilor politice şi a curentului anticarlist.
Cuza a murit la Haidelberg în 3/15 mai 1873 în vârstă de numai 53 de ani. Rămăşiţele sale pământeşti au fost aduse în ţară şi înhumate la Ruginoasa, în prezenţa a mii de ţărani care au venit să îşi i-a un ultim rămas bun. În faţa mormântului deschis Mihail Kogălniceanu a rostit un strălucit discurs evocând marea personalitate a celui dispărut: ,,Alexandru Ioan Cuza – a spus el- şi-a scris singur istoria: nu are trebuintã de istoriograf. El singur şi-a scris istoria sa, prin legi, prin actele cu cari a fãcut el un stat, o societate, alta decât aceea ce i-a fost datã, când l-am proclamat domnitor”. „Nu gresalele lui l-au rãsturnat, ci faptele cele mari”. Kogălniceanu a mai spus ,,amintirea lui nu se va şterge din inimile noastre şi ale fiilor noştri; cât va avea ţara aceasta istorie, una din cele mai frumoase pagini va fi aceea dedicată lui Alexandru Ioan Cuza”. Acum când sărbătorim 159 de ani de la Unirea Principatelor Române, să-l avem în minte şi în gând pe marele patriot şi luptător pentru unitate, pe domnul unirii, Alexandru Ioan Cuza. În prezent, rămăşiţele pământeşti ale domnitorului se află la Biserica „Trei Ierarhi Trei Ierarhi din Iaşi, fiind mutate în ianuarie 1944, alãturi de osemintele fostului domn al Moldovei, Dimitrie Cantemir.
„Chiar dacă a avut unele slăbiciuni și căderi omenești, desigur mult și răuvoitor exagerate de cercurile ostile politicii sale, Alexandru Ioan Cuza a rămas în istoria noastră ca una dintre cele mai luminoase figuri. Cu prilejul centenarului nașterii sale, în 1920, istoricul Nicolae Iorga spunea că dacă ar dori cineva „să cuprindă într-o formulă marea personalitate a lui Vodă Cuza, ar trebui să spună că el a fost un om vrednic de legenda sa și că în jurul său s-a creat o legendă vrednică de dânsul”.