AURICA ŞOMODI – O VIAŢĂ DE 95 DE ANI ŢESUTĂ DIN MUNCĂ ŞI DEMNITATE

Femeia din imagine a traversat aproape un secol de istorie trăită din interior, nu din distanță. Peste trei decenii din viață le-a petrecut la mașina de cusut, dând formă fețelor de încălțăminte cu o migală formată în timp și o răbdare care a devenit identitate profesională. A învățat această meserie ca ucenic, timp de trei ani, într-un atelier de pantofar din Reghin, unde rigoarea era formă de inițiere, iar munca — criteriu de formare.

În biografia sa, munca nu apare ca etapă, ci ca structură. Din acest nucleu s-a construit întreaga existență.

A fost soție timp de 52 de ani, într-o căsnicie trăită între continuitate, lipsuri și responsabilitate împărțită. Șase ani din această viață au însemnat îngrijirea soțului paralizat la pat, într-o prezență constantă, fără întreruperi, fără retrageri. Jurământul rostit în fața preotului s-a transformat în practică zilnică — o loialitate trăită, nu declarată.

Mamă a doi copii — un băiat și o fată — și-a construit familia prin echilibru, discreție și exemplu, fără gesturi spectaculoase, dar cu o consecvență care definește stabilitatea unei generații.

Viața a inclus și pierderi ireversibile: fiul său a trecut la cele veșnice la vârsta de 62 de ani, lăsând o absență care nu se exprimă, dar se păstrează în structura afectivă a familiei.

Astăzi, la 95 de ani, doamna Aurica Șomodi este bunică și străbunică, pensionară de 40 de ani. Se remarcă printr-o luciditate nealterată și un simț al umorului fin, care temperează gravitatea experiențelor acumulate. Rămâne profund atașată de casa în care locuiește de peste șase decenii — un spațiu stabil, care concentrează întreaga sa memorie biografică și pe care îl părăsește doar cu măsură.

Dincolo de biografie, profilul său uman este definit de continuitate: capacitatea de a rămâne prezentă în timp, fără a se fragmenta în fața schimbărilor.

Viața doamnei Șomodi se prelungește astăzi în fiica sa, doi nepoți și doi strănepoți — o linie genealogică ce nu marchează doar succesiunea, ci și permanența unei memorii familiale.

Există în viață întâlniri care, în clipa în care se petrec, par simple episoade ale unei existențe obișnuite. Oameni pe care îi cunoști întâmplător, drumuri care se intersectează pentru scurt timp, conversații purtate fără să bănuiești că, peste ani, toate acele fragmente vor alcătui o imagine mult mai mare.

Privind în urmă, descoperim uneori că nimic nu a fost întâmplător. Că viețile oamenilor se leagă între ele prin fire invizibile, care se arată abia mai târziu, când ai răbdarea să pui cap la cap amintirile.
Așa s-a întâmplat și în această poveste, în care, de-a lungul a peste trei decenii, am ajuns să cunosc, fără să îmi dau seama la început, aproape întreaga familie a unei femei care astăzi a ajuns la venerabila vârstă de 95 de ani.

Totul a început în urmă cu 31 de ani, când am cunoscut unul dintre nepoții familiei, alături de care mergeam la cercul de ornitologie, la concursuri și la cursuri de taxidermie. Eram tineri, fiecare cu drumul lui, fără să știm că acele întâlniri vor deveni, peste timp, primele fire ale unei povești mult mai mari.
Ani mai târziu, aveam să îl cunosc pe fiul acestei doamne, om implicat în comunitate, inginer de profesie și colaborator al presei locale, cunoscut în Reghin și sub numele de „Moș Crăciun de Reghin”, pentru felul în care aducea bucurie copiilor. A trecut la cele veșnice în urmă cu șapte ani, lăsând în urmă o lecție de omenie și demnitate.
Mai târziu, am cunoscut o doamnă care îmi urmărea scrierile și îmi comenta articolele cu o sinceritate echilibrată. După aproape doi ani, ne-am întâlnit față în față, iar atunci am descoperit că ea era fiica doamnei Aurica Şomodi. Aceasta a absolvit un liceu economic la Târgu-Mureş şi a lucrat timp de 40 de ani în domeniul comerţului. Şi atunci după o discuție mai lungă mi-am dat seama că l-am cunoscut și pe soțul ei care fusese electrician de profesie în cadrul IPL. Îl cunoscusem în anul 2000, în perioada în care îmi satisfăceam stagiul militar în cadrul Jandarmeriei și colaboram cu Poliția Reghin.
Și când părea că aceste coincidențe se mai opresc, am aflat că o rudă apropiată de-a mea este căsătorită cu un nepot al sărbătoritei Alin care a absolvit o facultatea de Horticultură la Cluj şi care avea potenţial mare să ajungă un mare sportiv în România de zece ani e stabilit în Marea Britanie.
Firul nu se oprise aici.
Apoi, am avut o revelaţie şi am realizat că întâlnisem chiar și pe sărbătorita acestui articol pe vremea când avea 92 de ani într-o piață de vechituri, fără să știu atunci cine este: o geacă de piele, o cârjă, partituri muzicale și flori — o imagine simplă, care abia mai târziu a căpătat sens. I-am făcut atunci câteva fotografii fiindcă m-a impresionat faptul că o femeie nonagenară vinde în piaţă partituri muzicale la Reghin…
În anul 2023, în cadrul proiectului „Istoria nescrisă în cărți este înscrisă în cimitire”, am descoperit mormântul veteranului de război Alexandru Somodi. Doi ani mai târziu, aveam să ajung în casa lui, să îi cunosc viața, fotografiile și destinul unui om trecut prin război, prizonierat și ani lungi de încercări în Armata Română, Regimentul 24 Infanterie, pe frontul celui de-Al Doilea Război Mondial.
Soțul doamnei Aurica, la rândul său, a purtat aceeași amprentă dureroasă a epocii, fiind veteran de război și prizonier timp de opt ani în lagărele sovietice. Într-un interviu acordat în timpul vieții, el spunea cu o luciditate apăsătoare: „Mai mulți au murit în lagăre decât pe front!”. Această mărturie rămâne și astăzi o lecție de memorie colectivă și un avertisment moral, amintind importanța de a nu uita sacrificiul și suferința veteranilor de război.
Toate aceste fire, aparent separate, începeau să se lege într-un mod greu de ignorat.
În centrul acestei povești se află doamna Aurica Uilăcan, căsătorită Somodi, o cusătoare de profesie care a traversat aproape un secol de istorie. S-a născut în Milașul Mare, într-o familie cu șase surori şi un frate: Ana, Ilişca, Măriuţa, Victoria, Aurica, Cornelia şi Simion.

La 15 ani a venit la Reghin împreună cu mama sa, pentru a învăța meseria de cusătoare și tălpuitoare. Au găsit un pantofar care confecţiona încălţăminte la comandă. Timp de trei ani a fost ucenică fără salariu, răsplata fiind doar învățarea unei meserii care avea să-i definească întreaga viață.
Mama sa, rămasă văduvă, până s-a stins din viaţă în urma unui cancer venea des de la Milaș cu mâncare pentru fiica ei, purtând pe drumuri lungi grija tăcută a unei mame.
Ținea doi porci în gospodărie, iar înainte de Crăciun îi tăia pentru ca fiica să aibă hrană la oraș. Un gest simplu, dar plin de sacrificiu.

Destinul a încercat-o încă din adolescenţă. La numai 16 ani și-a pierdut tatăl, iar patru ani mai târziu a rămas și fără mamă.
Despre acei ani grei își amintește cu durere: „Așa am suferit atunci în perioada uceniciei ca și câinele în legătoare. Mă mai ținea patronul și într-o cameră fără foc iarna de mi-au degerat într-un an degetele. Trebuia să îi îngrijesc şi cele două fete ale meseriaşului şi mă folosea la spălat haine. Și nici duminicile nu mă lăsa să ies afară că mă trimitea la piaţă să cumpăr mâncare”.
Rămasă orfană şi de mamă la 20 de ani chiar în perioada în care îşi termina ucenicia a fost nevoită să îşi caute drumul singură în viaţă foarte devreme, purtând în tăcere greutăți pe care mulți oameni nu le-ar putea duce nici într-o viață întreagă.

Neavând unde să locuiască în Reghin după ce şi-a terminat stagiul de pregătire în prima zi de libertate s-a dus şi s-a angajat s-a angajat la Cooperativa „Solidaritatea” unde se confecționa încălțăminte sportivă. Acolo, în anul 1951, și-a cunoscut viitorul soț, pantofar de meserie, fost prizonier de război în Uniunea Sovietică, întors după opt ani de lagăr.
Starea civilă a fost oficiată la 29 noiembrie 1952, iar aproximativ patru ani mai târziu, după nașterea primului copil, cei doi au primit și binecuvântarea cununiei religioase, săvârșită la domiciliu de preotul Mihai Ciobanu, protopop al Reghinului.
Căsătoria lor s-a petrecut în cea mai simplă formă cu putință. După o zi obișnuită de muncă, cei doi s-au prezentat la ofițerul de stare civilă și și-au unit destinele fără ceremonii, fără muzică și fără mesele bogate ale unei nunți.
Acasă, mireasa a pregătit un piure de cartofi, iar nașii au fost primiți modest, cu câte un pahar de jinars pentru bărbați. Atât își permiteau atunci doi oameni care începeau o viață împreună într-o lume încă apăsată de lipsuri și sărăcie.

În primii ani au locuit în chirii şi nonagenera îşi aminteşte că în prima chirie la un bătrân fără urmaşi locuiau pe strada Bujorului într-o casă atât de dărăpănată că putea intra pisica prin peretele imobilului. În 1954 au început construcția propriei lor case, iar abia în 1964 au reușit să o finalizeze pe strada Constituției nr. 4. Soțul primise 14 ari de grădină, cu folosință îndelungată ca veteran de război și așa au reușit să viseze să aibă și ei o casă. S-au mutat după ce au reuşit să constuiască o cameră, o baie şi un antreu şi apoi au tot muncit ani de zile pană au terminat-o toată.
Sărăcia nu i-a împiedicat niciodată să fie generoși. De-a lungul anilor, numeroși copii ai neamurilor de la țară au găsit adăpost în casa lor atunci când veneau la oraș. Îi primeau fără ezitare, împărțind cu ei puținul pe care îl aveau.
Într-o lume în care lipsurile erau mari, familia Șomodi a înțeles că adevărata avere nu stă în bunuri, ci în capacitatea de a-i primi și ajuta pe ceilalți.

Din căsătorie s-au născut doi copii: Alexandru (1953–2016) și Leontina Elena (n. 1957). Viața familiei a fost marcată și de pierderi, printre care și fiul Alexandru în 2016 şi ginerele Somodi Simion, decedat în 2023.
Familia continuă astăzi prin fiica Leontina -Lenuţa, doi nepoţi şi strănepoți: o fetiță de 5 ani la Cluj și un băiețel de 2 ani în oraşul Peterborough din Anglia.
Doamna Aurica a muncit 33 de ani în domeniul fabricării de încălţăminte, a fost căsătorită 52 de ani și este pensionară de 40 de ani. Cariera ei profesională s-a limitat la trei locuri de muncă : Atelierul de încălțăminte al lui Ion Rădulescu, Cooperativa „Solidaritatea” și la IPM Sport, unde a fost o cusătoare redutabilă de fețe de încălțăminte şi soţul Alexandru Şomodi după ce s-a întors din prizonieratul sovietic a muncit ca gestionar la cantina Solidaritatea şi apoi ca pantofar la IPM Sport şi în 1998 a parallizat.

A cântat în corul bisericii „Sfânta Treime”, iar astăzi una dintre marile sale dureri este că nu mai poate cânta și nici nu mai poate ajunge la biserică. Își petrece timpul în casă, privind în urmă la o viață întreagă, uneori întrebându-se cum a reușit să treacă prin toate.
A îngrijit timp de șase ani soțul paralizat, zi și noapte, purtând o greutate imensă, într-o casă în care lumina nu se stingea aproape niciodată. Plângea într-o cameră în care nu o vedea nimeni, iar în clipele de cumpănă Îl ruga pe Dumnezeu să o țină în viață, ca să poată avea grijă de el. Asta nu înseamnă că nu i-au fost alături cei doi copii şi ginerele dar nu puteau sta alături de mama, tata şi socrii lor lor 24 din 24 de ore.

Astăzi, la 95 de ani, cea mai mare dorință a ei este să fie ținută de Dumnezeu cu mintea limpede și cu sănătatea acestei vârste. Privește viața cu o recunoștință profundă, mulțumind Divinității atât pentru binecuvântări, cât și pentru lipsuri, pe care le înțelege acum ca parte dintr-un drum mai mare decât omul însuși.
Pentru ea, fiecare etapă a avut un rost, iar fiecare încercare a fost o formă de a fi purtată mai departe.
Se miră de transformarea Reghinului, de felul în care orașul s-a schimbat și a crescut, dar și de paradoxul vremurilor, în care progresul coexistă cu nemulțumirea.
Și poate că, privită din afară, viața ei pare doar o biografie. Dar privită din interior, este o pânză uriașă de oameni, întâmplări și destine care s-au legat fără să știe, într-un mod aproape imposibil de cuprins.
Poate că nu este întâmplător că tocmai o cusătoare se află în centrul acestei povești. Pentru că, fără să își dea seama, a cusut nu doar materiale, ci și vieți omenești într-o singură țesătură a timpului.
Astăzi, doamna Aurica rămâne o mărturie vie a unei epoci care se îndepărtează, dar care continuă să trăiască prin oamenii ei.
Stimată doamnă, vă exprim respectul meu profund și recunoștința sinceră pentru tot ceea ce ați trăit și pentru urmele pe care le-ați lăsat în plan uman și comunitar.
Am contactat-o telefonic și i-am transmis, cu întârziere, urările de „La mulți ani”. A primit gestul cu bucurie și mi-a spus că am un suflet bun, apreciind faptul că îmi mai îndrept gândul și către oameni aflați la această vârstă.
Într-o reflecție târzie, la 95 de ani, ea se minunează de cât de multă milă se regăsește în lucrarea lui Dumnezeu și de caracterul profund miraculos al vieții, privită în ansamblul ei, din perspectiva anilor trăiți.
Mulțumesc, Doamne, că mi-ai oferit, într-o zi de toamnă din 1995, prilejul de a-l cunoaște pe Florin Șomodi, nepot al acestei familii, de la care a început, fără să știu atunci, tot acest drum. Au trecut 31 de ani până când am înțeles, în deplinătatea lui, contextul și frumusețea acestei familii din care face parte.
Florin Șomodi este astăzi un consultant în afaceri foarte cunoscut, Strategic Board Advisor & Transformation Partner pentru companii antreprenoriale cu cifră de afaceri între 1 și 50 de milioane de euro.