CĂMĂTARUL, ACADEMIA ȘI MANUSCRISE RĂTĂCITE: MISTERUL CARE A MARCAT REGHINUL-SĂSESC
Anul acesta s-au împlinit o sută douăzeci și doi de ani de la trecerea în neființă a uneia dintre cele mai enigmatice figuri din cronica Reghinului: Alexander Dillmont. Un prilej propice pentru pasionații de istorie locală să deslușească paginile tulburi din viața unei familii de zarafi din Reghinul Săsesc. Aceasta a profitat de pe urma seismului istoric al Revoluției de la 1848 și a ridicării așezării la rangul de oraș liber regesc în 1863 pentru a aduna avuții, lăsând însă în urmă un destin învăluit în tăcere și umbră. Deși se știe că și-a dat duhul pe aceste meleaguri, nicio urmă scriptică nu indică locul veșnicei sale odihne și nicio cruce nu-i mai mărturisește trecerea prin această lume.
Alexander Dillmont a dobândit o faimă răsunătoare în Transilvania și în Vechiul Regat după ce a publicat un anunț într-un cotidian de circulație națională în care vestea scoaterea la vânzare a peste două mii de documente istorice. Printre acestea străluceau zece hrisoave pe pergament și un înscris olograf purtând semnătura domnitorului Mihai Viteazul. Dillmont susținea că le moștenise după ce fuseseră amanetate de maiorul Nicolae Greceanu — cel care avea să devină erou în bătălia cu otomanii din Dealul Spirii — unui strămoș al său, maiorul Dillmont din Brașov.
Deși mulți sceptici au pus la îndoială însăși existența lui Alexander Dillmont, considerându-l o legendă, portalul „visurilenuautermenlimita.com” a infirmat această ipoteză. Scenograful Mtei R. Matei a adus la lumină o recipisă din 1880 care atestă fără echivoc că, acum aproape un veac și jumătate, un simplu băcan din Reghinul Săsesc practica îndeletnicirea de zaraf, stârnind interesul până și al Academiei Române. Prin intermediul ilustrului jurist și istoric Nicolae Densușianu, instituția a încercat ani la rând să intre în posesia tezaurului documentar.
Umbra marilor boieri și lada cu mistere
Numele reghineanului a rămas statornicit în istoriografie datorită tratativelor purtate cu Academia Română timp de două decenii și doi ani, aspect detaliat într-un studiu semnat în urmă cu cincisprezece ani de regretatul profesor universitar doctor Grigore Ploieșteanu. Cele două mii de acte și pergamente au fost denumite, la cererea comerciantului, „documentele Greceanu”, întrucât se presupunea că ar fi aparținut ofițerului Nicolae Greceanu, amanetate în 1822 maiorului brașovean.
Firul acestor mărturii se leagă direct de ilustra familie a boierilor Greceanu din Țara Românească — o spiță veche din care s-au ridicat cărturari de seamă precum cronicarul Radu Greceanu, cel care a imortalizat domnia lui Constantin Brâncoveanu, sau frații săi care au contribuit la monumentală traducere a Bibliei de la București din 1688. O parte însemnată din corespondența și documentele istorice ale ilustrului genealogist și heraldist Ștefan D. Greceanu (1825–1908) — autorul fundamentalei opere Genealogii documentate ale familiilor boierești — se păstrează astăzi în Secția de Manuscrise și Cărți Rare a Bibliotecii Naționale a României și în Arhivele Naționale, purtând mărturia vie a unei efervescențe culturale de un unicat absolut.
Faptul că o frântură dintr-un asemenea patrimoniu spiritual românesc a ajuns să rătăcească și să se păstreze în prăvălia unui zaraf care trăia nu în Regat, ci în inima Imperiului Austro-Ungar, reprezintă una dintre cele mai fascinante ironii ale sorții: un cetățean dintr-o altă ordonare geopolitică a devenit, fără voie și mânat doar de iluzia unei îmbogățiri personale, custodele involuntar al memoriei documentare a spațiului românesc.
Pașii trimișilor Academiei la Reghin
Pentru a evalua comorile de la Reghin, Academia Română l-a delegat pe istoricul Nicolae Densușianu, aflat pe atunci în plină campanie de cercetare prin Transilvania și Ungaria. Într-o epistolă expediată din Alba Iulia secretarului general al Academiei la întâia zi a lui septembrie 1879, el nota:
„A doua excursiune am făcut-o la Reghin. Scopul meu era să-mi procur oarecari informațiuni în privința documentelor și manuscriselor familiei Greceanu din România, ce le-a amanetat în anul 1822 maiorul Dillmond din Brașov, dar sosind la Reghin, m-am convins că diplomele și manuscrisele familiei Greceanu sunt împărțite între erezii lui Dilmond, care locuiesc în diferite părți ale Transilvaniei.”
În Reghin își ducea veacul un descendent al maiorului, un romano-catolic înregistrat în actele oficiale ca Dillmont Sándor, dar care în viața cotidiană se recomanda Alexander von Dillmont. Născut în 1846 în comuna Aita Mare din județul Covasna, se pare că se stabilise pe malurile Mureșului în urma tragicului incendiu din 1848, când oastea secuiască a prefăcut târgul în cenușă. Cenușa orașului și nenorocirea băștinașilor s-au dovedit a fi, pentru familia Dillmont, prilejul ideal de a se înrădăcina în vechiul burg săsesc.
O notă de comandă datată la șaptesprezece octombrie 1880, descoperită de jurnalistul Robert Matei și așternută cu creionul pe hârtie cu antetul comerciantului din Közép Utca numărul 143, atestă prezența sa activă în comunitate.
Întâlniri ratate și pretenții de neclintit
În anul 1883, în umila prăvălie a zarafului a poposit Ștefan D. Greceanu, convins că actele reghineanului îi aparțineau de drept și că erau cele căutate fără succes prin marile biblioteci. Profesorul Grigore Ploieșteanu consemna nemulțumirea că i se îngăduise să răsfoiască manuscrisele doar două zile, fără a fi lăsat să le inventarieze cu precizie. Mai mult, suma cerută — cinci sute de ducați chesaro-crăiești sau două sute de galbeni — i se păruse proprietarului derizorie, acuzându-l pe „negustoraș” de ambiții nemăsurate și de o grabă suspectă spre înavuțire.
Încercările s-au reînnoit în 1885 prin intermediul tânărului teolog Ilie Cristea, viitorul patriarh al României, care l-a întâlnit la Budapesta pe Ștefan Greceanu și a negociat direct la Reghin. Nici de această dată „băcanul savant și îndărătnic”, care visa la cumpărători tocmai de peste ocean și vehicula pretenții exagerate, nu s-a lăsat înduplecat de oferta primită.
Amurgul unui vis și risipirea patrimoniului
Între anii 1886 și 1903, urmele biografice ale lui Alexander Dillmont se pierd în ceață. Obsesia unei îmbogățiri peste noapte prin intermediul vechilor hârtii i-a măcinat anii de bătrânețe.
Hăituit de datoriile covârșitoare acumulate la banca „Mureșeana”, sub presiunea somațiilor necruțătoare, bătrânul zaraf și-a pierdut mințile. Actul de deces cu numărul 124/139 din 29 decembrie 1904 consemnează sec că s-a stins la vârsta de cincizeci și opt de ani din cauza pierderii conștienței. Declarantul a fost un oarecare Balogh József, poate un ginere, poate un simplu vecin ori o rudă îndepărtată. A fost condus pe ultimul drum și încredințat pământului în ultima zi a acelui an — cel mai probabil în cimitirul romano-catolic, având în vedere confesiunea sa, deși arhivele parohiale de atunci nu mai păstrează astăzi înregistrările din acea epocă —, lăsând în urmă o enigmă privitoare la urmașii săi.
Destinul colecției avea să se decidă în 1905, când avocatul Ioan Popescu, reprezentantul băncii „Mureșeana”, a fost silit să scoată la licitație averea rămasă pentru acoperirea debitelor. Pentru a împiedica risipirea ei, juristul a cumpărat celebra ladă cu două mii de documente prețioase. Aflând că acestea puteau fi procurate pentru trei mii de coroane, academicianul Ioan Micu Moldovan a intervenit pe lângă Academia Română. După lungi negocieri, în primăvara anului 1906, prețul a fost coborât pentru a determina vinderea documentelor la prețul de o mie șapte sute de coroane, oferit de Academie, iar la 22 mai 1906 pachetul a pornit spre București.
Bucuria a fost însă umbrită: la deschiderea lăzii, Ioan Bianu a constatat cu consternare că din inventarul întocmit în 1895 lipseau tocmai piesele de rezistență — cele zece hrisoave pe pergament și prețiosul autograf al lui Mihai Viteazul.
Cine a sustras aceste nestemate istorice din lada lui Dillmont rămâne un secret nedezlegat. Să fi fost avocatul Ioan Popescu, eruditul Ioan Micu Moldovan, ori însuși băcanul reghinean care le-ar fi valorificat discret unor colecționari străini în timpul vieții?
Paradoxul suprem rămâne acela că, prin încăpățânarea unui modest cămătar provincial care trăia la marginea imperiului, păstrând o viață întreagă un tezaur uitat fără a găsi cumpărătorul visat, istoria vieții românești a primit o oglindire unică. Tragedia ultimă constă în faptul că, până în ziua de astăzi, nimeni nu a reușit să identifice fondul arhivistic al colecției „Dillmont-Greceanu” în bazele de date ale Arhivelor Naționale, după preluarea sa din patrimoniul Bibliotecii Academiei. Un destin straniu, învăluit într-un mister care continuă să captiveze și astăzi.
Sursa foto: reconstituire artistică realizată cu ajutorul inteligenței artificiale.
About Author
