CÂND COPILUL VASILE NETEA L-A ÎNTÂLNIT PE FOTOGRAFUL REGAL GEORG HEITER !

În ciuda diferenței de vârstă, origini și preocupări, cele două personalităţi din Reghin şi Deda s-au cunoscut în timpul Primului Război Mondial la o şedinţă foto care a rămas memorabilă pentru amândoi. Vasile Netea avea 4 ani şi vedea pentru prima oară în viaţa lui un aparat de fotografiat în timp ce Georg Heiter avea 44 de ani era deja un fotograf consacrat cu studii în arta fotografică realizate la München şi cu „blazon” de fotograf regal.

Viitorul istoric Vasile Netea l-a cunoscut în copilăria sa pe fotograful regal Georg Heiter şi m-am bucurat enorm să-l redescopăr pe acest om drag sufletului meu în cartea de „Memorii” a cărturarului. De ce ? probabil pentru că eu am fost omul care i-a descoperit mormântul în anul 2015 ascuns printre mărăcini pe strada Toamnei în cel mai vechi cimitir din oraş. De atunci am început să îl popularizez şi să-l readuc în actualitate ajungând chiar să-l propun Primăriei Municipiului Reghin să îi acorde post-mortem titlul de „Cetăţean de Onoare” al Municipiului Reghin. După şase ani fotograful regal nu mai este un anonim ba din contră au începtut să se organizeze expoziţii în memoria lui şi în sfârşit să îmi fie recunoscute meritele în acest caz. În acest moment lucrez la un scenariu de film despre viaţa fotografului şi la o carte despre viaţa istoricului. Până la apariţia pe piaţă a celor două proiecte am să citez un fragment din cartea istoricului pentru a înţelege auspiciile sub care a ajuns copilul Vasile Netea să îl întâlnească pe Georg Heiter .

„Primele mele amintiri despre Reghin, oraşul cunoscut pe plan cultural îndeosebi ca oraşul lui Petru Maior, sunt legate de efectuarea primei fotografii făcute împreună cu părinţii mei în primăvara anului 1916. Tata lupta atunci de aproape doi ani pe fronturile Galiţiei şi ale Italiei, şi primise pe neaşteptate o scurtă permisie pentru a-şi vedea familia. Mă lăsase la mobilizare în vârstă de numai doi ani, mic cât o vrabie, şi acum mă găsise voinic cât un mierloi. Mama mă numise Văsilică. Vremurile fiind tulburi şi războiul prelungindu-se, tata şi-a exprimat dorinţa să ne facem toţi trei o fotografie pentru a o putea purta în buzunarul de la piept ca un talisman mângâietor. Eram singurul său fiu.

Am plecat, deci, într-o dimineaţă cu o căruţă a unui vecin la Reghin, unde se afla un faimos fotograf numit Georg Heiter, care, mai târziu în România Mare, avea să ajungă fotograf al Curţii Regale. Atelierul său era vestit în întreaga regiune, şi sute de mureşeni îşi datoresc imaginea fotografică acestui talentat artist.

Tata hotărâse, să ne facem două fotografii, una cu el în uniforma militară cu care venise de pe fron, şi alta în costumul nostru românesc, de la Deda. Mai întâi a fost făcută fotografia în costumul popular, cu care venise pe drum, urmând ca apoi să se facă cea în uniformă. Aparatul de fotografiat al lui Heiter era un aparat masiv, care mi se părea că seamănă cu un dulap acoperit cu un cearşaf negru. La început mă şi intimidase puţin. În timp ce tata şi mama îşi schimbau hainele într-o cabină apropiată, eu m-am apropiat de dulap pentru a vedea ce cuprinde. Punând mână când pe un şurub când pe altul, m-am pomenit însă că „dulapul” se prăbuşeşte în mod brusc, la picioarele mele apărând un întreg arsenal de piese, rotiţe, ochiane şi şuruburi. Spaima mi-a fost mare, ea exprimându-se printr-un ţipăt îngrozitor, urmat de o explozie de plâns.

La ţipătul meu şi la zgomotul căderii, Heiter cât şi părinţii mei au alergat speriaţi, mama şi tata fiind îngrijoraţi de ţipătul meu şi fotograful de soarta preţiosului său aparat. Constatând însă că nu s-a petrecut nimic ireparabil, Heiter s-a liniştit, mulţumindu-se cu o scurtă apostrofare, şi odată cu el şi părinţii mei, aşa încet, ştergându-mi-se ochi, s-a putut face şi a doua fotografie. Imaginea aparatului căzut m-a urmărit însă multă vreme, ea reprezentând o adevărată groază.

Cele două fotografii făcute în aceste împrejurări se mai găsesc şi astăzi pe peretele casei noastre din Deda. Ele ne-au purtat noroc la toţi, fiindcă în 1918 tata s-a întors sănătos din război, având la piept patru decoraţii, iar Vasilică şi-a început şcoala”.

După 31 de ani de la acea întâlnire Georg Heiter se stingea din viaţă la primele ore ale dimineții din ziua de 12 martie 1947 în casa ucenicului său Ioan Moise care i-a fost aproape încă din 1926. Decesul a fost constatat de doctorul Vasile Niculescu care a pus și diagnosticul comoție cerebrală. În acelaşi an Vasile Netea scria celebra sa carte „Istoria Memorandului românilor din Transilvania și Banat şi Universitatea din Bucureşti îi acorda titlul de Doctor în Ştiinţe Istorice cu menţiunea „magna cum laude”…

Matei R. Mihai

About Author

Robert Mihai

See author's posts