CE DEMN ESTE OMUL CARE POARTĂ BĂTRÂNEŢEA CA PE UN DAR !

De curând, am fost la una dintre cunoştinţele mele în vârstă. După câteva convorbiri cu prietenele, ea a remarcat: „Toate ne plângem de unul şi acelaşi lucru.” Apoi a adăugat: „Milostiv este Dumnezeu! Dacă nu ar fi fost bolile şi suferinţa, cum am fi dorit moartea ca mângâiere ? Convorbirea noastră a continuat pe aceeaşi temă. Apoi, zile la rând, cuvintele ei nu mi-au dat pace. M-am tot întrebat: Este bătrâneţea un blestem ori o binecuvântare ? Pentru ce atât de mult oamenii în vârstă întâmpină bătrâneţea cu sentimentul dureros că viaţa lor şi-a pierdut sensul, că tot ceea ce au avut, ce au fost şi la ceea ce au ţinut aparţin trecutului, că sunt doar o povoară în plus pentru cei apropiaţi, că sunt nimeni …? Pentru psihologi, aceasta este un caz tipic de melancolie involutivă. Boala psihică, la o vârstă înaintată, se caracterizează printr-o dureroasă stare de spirit de umilinţă, stimă de sine, prin anxietate şi tristeţe de lungă durată. Factorul care provoacă poate să fie pierderea soţiei ori a soţului, ca şi schimbarea statutului social, situaţia materială, conflictele cu copii, schimbarea locuinţei fără voie, problemele de sănătate ori neputinţa fizică. Cauza poate să fie cel mai adesea una complicată.

Cea mai mare parte a vieţii, oamenii în vârstă de astăzi au petrecut-o în anii ateismului militant şi a Partidului Comunist. O parte dintre aceştia încă trăiesc cu ideile tinereţii, fiind plini de dezamăgiri şi resentimente. Alţi se întorc la Dumnezeu şi intră în biserică fără să adâncească însă adevărurile de credinţă, fără să înţeleagă cum se trăieşte sfânta Ortodoxie. Şi cum se va simţi omul la bătrâneţile lui depinde nu de factori externi, cât de idei şi de cum trăieşte el.

După o veche zicală franţuzească „Orice om îmbătrâneşte după cum a trăit.” Cum se va simţi omul la bătrâneţea lui depinde de cum răspunde la întrebarea: Cine sunt eu ? Dacă omul, întreaga sa viaţă, s-a identificat cu ceea ce a văzut în oglindă, cu locul în societate şi cu ceea ce spun oamenii despre el, la bătrâneţe, când frumuseţea şi puterea trupului se micşoreaz, şi el îşi pierde popularitatea, în mod inevitabil va trăi o mare dezamăgire, un colaps sufletesc. Dar dacă a năzuit să se îmbogăţească nu în bunuri materiale, în putere şi în slavă, ci în virtuţi, dacă în timpul vieţii sale a dobândit înţelepciune, bunătate, blândeţe, răbdare, dragoste- la bătrâneţe se va bucura de un respect meritat şi de dragoaste.

Trupul îmbătrâneşte, însă sufletul e nematerial şi nu este supus stricăciunii. Dacă omul din tinereţea sa a preţuit chipul lui Dumnezeu întru sine şi s-a străduit să se asemene lui Dumnezeu, bătrâneţea nu va lua aceasta de la el. Dacă ani de-a rândul a trăit întru Dumnezeu, năzuind către EL şi să se îmbogăţească întru EL, la bătrâneţe nu doar că nu va sărăci, ci va secera roade bogate. Sfântul Teofan Zăvorâtul spune despre bătrâneţe astfel: „Aceasta este vremea în care luptele lăuntrice se liniştesc şi omul începe să guste din liniştea şi dulceaţa bunurilor duhovniceşti.”
Dacă omul dă întâietate duhovniciei, bătrâneţea, pentru el, e de dorit, pentru a rămâne cu sine şi cu Dumnezeu. Bătrâneţea este viaţa lăuntrică, viaţa de părtăşie întru rugăciune cu Dumnezeu. Neputinţa trupului, patimile furtunoase, reducerea angajamentelor şi contactelor sociale -toate, la bătrâneţe favorizează viaţa întru Dumnezeu, tot mai deplina comuniune, fără vreo piedică, cu Dumnezeu.

Fragment din cartea „CUM SĂ ÎNŢELEGEM BĂTRÂNEŢEA” Traducere din limba rusă de Gheorghiţă Ciocioi