DACĂ ASTĂZI PĂRINTELE PROTOPOP TEODOR BELDEAN AR FI ÎMPLINIT 74 DE ANI …

Probabil că aceasta ar fi fost o zi de bucurie pentru familie, pentru preoții care i-au fost alături și pentru miile de credincioși pe care i-a păstorit de-a lungul celor 42 de ani de slujire. Poate că telefonul ar fi sunat încă de dimineață, poate că ar fi primit zeci de mesaje și îmbrățișări, iar cei care l-au cunoscut și-ar fi amintit de glasul său blând, de vocea sa de adevărat tenor, cu care dădea o frumusețe aparte cântărilor bisericești, de sfaturile sale înțelepte și de bunătatea cu care îi întâmpina pe toți cei care îi treceau pragul.

Dumnezeu a rânduit însă ca această aniversare să fie trăită altfel. Nu ca o zi de sărbătoare, ci ca un prilej de aducere aminte și de recunoștință.

Părintele Teodor Beldean a slujit lui Dumnezeu timp de 42 de ani, iar aproape trei decenii a condus Protopopiatul Ortodox Român Reghin. În această perioadă, prin implicarea sa, au fost ridicate 35 de biserici noi și patru așezăminte sociale, locuri care continuă să slujească oamenilor și astăzi. Aceste realizări vor rămâne consemnate în istoria Bisericii și în memoria comunității.

Unii au venit pentru părintele care i-a spovedit și i-a îndrumat, alții pentru omul care le-a fost sprijin într-un moment de încercare. Pe unii i-a cununat, pe alții i-a botezat, altora le-a fost alături în clipe de boală, suferință sau despărțire. Pentru unii a fost duhovnic, pentru alții sfătuitor, iar pentru mulți un om de care și-au legat o amintire pe care nu au putut să o uite.

În acea zi, în spatele celor aproape o mie de oameni nu era doar o mulțime, ci aproape o mie de povești despre întâlnirea cu un suflet care a lăsat ceva în urma sa.

Și poate că tocmai aceste povești, multe dintre ele rămase necunoscute, reprezintă adevărata moștenire a părintelui Teodor Beldean. Există o moștenire care nu poate fi trecută în rapoarte, nu poate fi exprimată prin cifre și nu poate fi surprinsă în statistici. Este moștenirea pe care un preot o lasă în sufletele oamenilor.

De când părintele Teodor Beldean a plecat la Domnul, am avut parte de întâlniri pe care nu le pot privi ca simple coincidențe

Sunt conștient că nu voi cunoaște niciodată toți oamenii pe care i-a ajutat și nici toate faptele bune pe care le-a făcut în tăcere. Multe dintre ele au rămas cunoscute doar de Dumnezeu și de cei care au primit ajutorul său.

Și totuși, parcă Dumnezeu îngăduie ca, din când în când, să-mi scoată în cale câte un om care îmi vorbește despre părintele Teodor Beldean. Un credincios, un colaborator, un bătrân sau un bolnav. Fiecare poartă în suflet o poveste pe care nimeni nu a scris-o vreodată și care dezvăluie încă o filă din viața unui om care a înțeles că adevărata slujire se face în liniște, fără aplauze și fără a aștepta răsplată.

Îmi revine adesea în minte o întâmplare petrecută în urmă cu patru ani.

Înainte de o intervenție chirurgicală, l-am rugat pe părintele Teodor Beldean să se roage pentru mine, ca Dumnezeu să-mi dăruiască putere și să rânduiască totul spre bine.

După operație, aflat încă într-o clinică din Alba Iulia, l-am sunat să-i spun că intervenția reușise și să-i mulțumesc pentru rugăciunile sale.

Părintele se afla la Reghin. Era deja pensionar și mă gândeam că, după o viață întreagă închinată altarului și oamenilor, își găsise, în sfârșit, puțin timp pentru odihnă.

Răspunsul lui m-a impresionat profund și îl port în suflet până astăzi.

Mi-a spus că se află pe stradă, în drum spre casele a două credincioase aflate în ultimele clipe ale vieții. Fusese chemat de aparținătorii acestora pentru a le împărtăși, împlinindu-le astfel ultima dorință înainte de întâlnirea cu Dumnezeu.

În acel moment am înțeles că, pentru părintele Teodor Beldean, pensionarea nu însemna sfârșitul misiunii sale. Pentru el, preoția nu era o funcție care începea și se încheia odată cu un decret de pensionare, ci o chemare care îl însoțea în fiecare zi a vieții. Ori de câte ori un om îl chema, răspundea fără ezitare.

Aveam să descopăr însă că aceasta nu era singura faptă pe care părintele Teodor Beldean o făcuse în tăcere. După plecarea sa la Domnul, Dumnezeu mi-a scos în cale oameni care, fără să se cunoască între ei, mi-au încredințat întâmplări ce au rămas ascunse zeci de ani.

Una dintre cele mai tulburătoare mărturii avea să o primesc de la un om pe care l-am văzut la înmormântarea părintelui Teodor Beldean. Era bolnav de cancer, slăbit de suferință, cu chipul palid și trupul istovit, asemenea unei lumânări care arde până la capăt. Cu toate acestea, venise să-l conducă pe părintele Teodor Beldean pe ultimul drum.

Prezența lui m-a impresionat profund. Nu doar starea în care se afla, ci și faptul că știam că, în perioada comunistă, fusese departe de Biserică și chiar își mărturisise necredința. M-am întrebat ce l-a făcut pe acest om, ajuns la o asemenea încercare a vieții, să vină și să stea acolo la catafalcul părintelui Teodor Beldean.

Am observat că, deși era slăbit de boală, a rămas în picioare pe aproape toată durata slujbei. Nu venise pentru o aparență, nu venise din obligație, ci dintr-o recunoștință pe care o purta în suflet de mai bine de trei decenii. Doar când puterile l-au părăsit și i s-a făcut rău, cineva aflat în apropiere s-a ridicat parcă la timp de pe scaunul său, oferindu-i sprijin înainte ca trupul său istovit să nu-l mai poată ține.

Mai târziu, mi-a mărturisit că a simțit că Dumnezeu văzuse acel efort și acea dorință de a fi prezent la despărțirea de omul căruia îi datora atât de mult. Era convins că nu fusese lăsat să cadă în mijlocul acelei mulțimi, pentru ca acel moment solemn de recunoștință să rămână neumbrit.

Drumul meu spre școala fiicei mele trecea prin fața casei sale. Într-o zi, l-am găsit la poartă. Eu eram grăbit, trebuia să ajung să-mi iau fiica, dar în acele câteva clipe el a simțit nevoia să-mi facă o mărturisire pe care o purtase în suflet mai bine de treizeci de ani.

I-am spus că mă bucur că amândoi am fost prezenți la înmormântarea unui preot atât de iubit de oameni. I-am povestit că, pentru mine, părintele Teodor Beldean avea o legătură personală, deoarece îmi botezase fiica.

Apoi i-am spus, firesc, că mă întrebam ce motiv îl făcuse pe el să vină. Ce legătură avea cu părintele, de ce simțise nevoia, în ciuda bolii și a slăbiciunii sale, să fie acolo?

Răspunsul său avea să-mi descopere o poveste pe care o păstrase în suflet mai bine de trei decenii.

Mi-a spus că simțea o datorie morală să vină și să-l conducă pe ultimul drum pe părintele care, cu mulți ani în urmă, îi fusese alături mamei sale în cele mai grele clipe ale vieții.

În ziua în care fusese chemat la căpătâiul ei, părintele Teodor Beldean a spovedit-o și a împărtășit-o, dar nu s-a grăbit să plece. A rămas aproape două ore lângă ea, ținând-o de mână, rugându-se împreună cu ea, ascultându-i temerile și răspunzând cu răbdare întrebărilor pe care le avea înaintea întâlnirii cu Dumnezeu.

Pentru familia acelei femei, acel timp oferit în ultimele clipe nu a fost doar un gest preoțesc, ci o dovadă de iubire și de omenie care nu a fost uitată niciodată.

Poate că acea zi, în care un om bolnav și apropiat odinioară de necredință a venit să-și plece capul în fața unui preot, arată cel mai bine puterea unei fapte bune făcute în tăcere. Uneori, un singur gest de iubire poate rămâne în sufletul unui om mai mult decât zeci de cuvinte.

A fost unul dintre acele gesturi care nu au fost consemnate nicăieri, dar care au rămas întipărite pentru totdeauna în sufletul familiei.

Același om mi-a mai povestit o întâmplare pe care a păstrat-o în tăcere mai bine de trei decenii.

Se petrecea îmediat după Revoluția din decembrie 1989, într-o zi de Bobotează, părintele Teodor Beldean a fost rugat de o familie de greco-catolici să intre și în casa lor, după ce urma să binecuvânteze locuința unor vecini ortodocși. Erau oameni foarte săraci, cu mulți copii, care trăiau din puținul pe care îl aveau, dar care își păstraseră credința și demnitatea.

Părintele a intrat în casa lor fără să stea pe gânduri. A binecuvântat locuința, a stat de vorbă cu fiecare membru al familiei și a descoperit că Dumnezeu îl trimisese într-un loc în care lipsurile materiale nu reușiseră să stingă bogăția sufletească. Erau oameni care trăiau la limita subzistenței, dar care își întâmpinau oaspeții cu recunoștință și păstrau sărbătoarea Bobotezei cu o credință impresionantă.

Nu l-a interesat confesiunea lor și nici faptul că nu făceau parte din parohia pe care o păstorea. În fața lui nu se afla mai întâi un om de o anumită credință, ci un om aflat în nevoie.

La plecare, părintele și-a scos portofelul și le-a oferit o sumă de bani pentru a-și putea cumpăra hrană și lucrurile de strictă necesitate în acea perioadă de sărbătoare. Așa era părintele Teodor Beldean.

Am ascultat această mărturie cu emoție și mi-am dat seama că ea confirmă încă o dată ceea ce începusem deja să înțeleg: cele mai multe dintre faptele sale bune nu au fost făcute pentru a fi văzute sau povestite. Ele au rămas ascunse ani și chiar decenii, ieșind la lumină abia acum, prin glasul celor care au simțit că nu le mai pot păstra doar pentru ei.

Pe măsură ce timpul trece, întâlnesc tot mai des oameni care, fără să știe unul de altul, îmi vorbesc despre părintele Teodor Beldean. Fiecare îmi descoperă o întâmplare pe care nu o cunoșteam, iar fiecare mă face să înțeleg că adevărata măsură a unui om nu stă în funcțiile pe care le-a ocupat, ci în binele pe care l-a lăsat în urma sa.

La mai bine de un an de la trecerea sa la Domnul, un cântăreț bisericesc m-a oprit pe stradă. Cu lacrimi în ochi mi-a spus o frază pe care nu o voi uita niciodată:

„Pentru mine, părintele Teodor Beldean a fost ca un tată.”

Mi-a povestit că părintele îi cunoștea viața chinuită și problemele de sănătate. Tocmai de aceea, niciodată nu îl lăsa să plece de la biserică spre casă cu mâna goală. Uneori îi oferea o pâine, alteori un colac, un cozonac sau câțiva bani. Nu făcea aceste gesturi pentru a fi văzut de cineva și nici pentru a primi mulțumiri. Le făcea firesc, cu discreția celui care înțelegea că adevărata milostenie nu are nevoie de martori.

Nu după mult timp, Dumnezeu mi-a scos în cale o altă întâlnire pe care nu o voi uita.

Aflat pe Valea Mureșului Superior, în comuna Răstolița, am stat de vorbă cu un nonagenar. La un moment dat, ştiind că-l cunosc de ierarh m-a întrebat cu o sinceritate dezarmantă:

„Ce mai face părintele protopop Beldean?”

Nu știa că părintele plecase la Domnul.

Mi-a povestit că, ori de câte ori venea la Reghin, trecea pe la biroul protopopesc doar pentru câteva minute de vorbă. Căuta un sfat, o încurajare sau câteva clipe de liniște.

La plecare, părintele îi strecura discret în buzunar puțină tămâie sfințită și îi spunea să o ducă acasă, ca binecuvântare, pace și ocrotire pentru familie.

În clipa în care i-am spus că părintele Teodor Beldean nu mai este printre noi, bătrânul a rămas tăcut. Și-a făcut încet semnul Sfintei Cruci și a rostit o rugăciune pentru sufletul celui pe care îl prețuise atât de mult.

O altă mărturie care mi-a rămas în suflet am primit-o în luna iunie a acestui an. Pe o bancă dintr-un parc, o femeie de 74 de ani mi-a povestit propria poveste de viață, o poveste despre suferință, iertare și puterea de a lăsa trecutul în urmă.

Mi-a povestit că, la doar 4 ani, și-a pierdut tatăl. Câțiva ani mai târziu, la vârsta de 10 ani, a fost despărțită de frații ei și trimisă la casa de copii, după ce mama sa își refăcuse viața alături de un alt bărbat, în urma morții soțului.

Anii au trecut, însă atunci când mama ei a plecat din această lume, fiica nu a lăsat rana trecutului să fie mai puternică decât iubirea. A adus-o acasă pentru ultimul drum și a suportat cheltuielile înmormântării. În acea perioadă, când nu existau case mortuare, a pregătit casa pentru priveghi, oferindu-i mamei sale respectul și demnitatea pe care orice om le merită.

După slujba de înmormântare, în fața tuturor celor prezenți, părintele protopop Teodor Beldean a felicitat-o pe fiică pentru puterea de a-și ierta mama. Femeia își amintea cu emoție că părintele i-a spus că nu mai întâlnise un asemenea gest de iubire — un om care, deși purta în suflet o rană atât de veche, alesese să răspundă cu respect, grijă și demnitate în fața morții celei care îi provocase acea suferință.

Acel cuvânt rostit public de părintele Teodor Beldean avea să rămână pentru ea una dintre cele mai prețioase amintiri ale vieții. Nu era doar o apreciere, ci recunoașterea unei puteri sufletești rare: aceea de a ierta atunci când ar fi fost mai ușor să rămâi prizonierul durerii.

Pentru părintele Teodor Beldean, acel moment nu a fost doar o împăcare de familie, ci o lecție despre puterea iertării. A văzut în acel gest o biruință a iubirii asupra durerii și dovada că sufletul omului poate depăși chiar și cele mai adânci răni.

Sunt conștient că nu voi cunoaște niciodată toți oamenii pe care părintele Teodor Beldean i-a ajutat și nici toate faptele bune pe care le-a făcut de-a lungul vieții. Multe dintre ele au rămas cunoscute doar de Dumnezeu și de cei care au primit ajutorul său.

Privind astăzi în urmă, cred că părintele Teodor Beldean nu a fost doar un protopop respectat, un administrator destoinic sau un duhovnic căutat. A fost un adevărat ambasador al faptelor bune. Nu prin cuvinte mari, ci prin fapte simple: printr-o rugăciune pentru un bolnav, prin timpul dăruit unei muribunde, prin câțiva pași făcuți spre casa unor oameni săraci, printr-o pâine oferită celui aflat în nevoie sau prin puțină tămâie sfințită strecurată discret în buzunarul unui bătrân.

Poate că acesta este felul în care Dumnezeu îngăduie ca binele făcut în taină să nu se piardă. Îl păstrează viu în memoria oamenilor și îl scoate la lumină atunci când timpul este potrivit.

Astăzi, când părintele Teodor Beldean ar fi împlinit 74 de ani, cea mai frumoasă aniversare pe care i-o putem dărui este să-i păstrăm vie memoria și să încercăm, fiecare după puterile sale, să ducem mai departe binele pe care l-a semănat în atâtea suflete.

Pentru că bisericile se ridică din piatră, însă oamenii se zidesc prin iubire. Iar părintele Teodor Beldean a știut să le împlinească pe amândouă.

Cu respect, Matei Robert Mihai