DULCEA POVARĂ A CELOR 18 ANI

Cînd te hotărâşti – în autobuz, bunăoară-să cedezi locul unui om în vârstă, faci un gest de politeţe, firesc. Nimănui nu-i trece prin minte să-l întrebe : „Arată-mi, mai întîi, buletinul de identitate să văd dacă eşti un bătrîn …autentic!”Şi nici nu-i ceri detalii biografice de genul: „Ia spunemi: fosta-ai om cumsecade la viaţa dumitale, ori e cazul să-ţi faci un pic de autocritică ? „Pe un om în vîrstă îl respecţi fiindcă – în viaţa lui – a sădit un pom, doi, sau a crescut un om, doi…Şi pentru că şi-a adus contribuţia, mai modestă sau mai substanţială, la făurirea unor bunuri materiale sau spirituale pe care mai nevîrstnicii şi tinerii, într-un fel sau altul, le consumă.
Respecţi pe omul în vîrstă pur şi simplu. Bătrîneţea nu trebuie dovedită, argumentată. Ea este evidentă. Şi virtuţile ei, fie ele chiar cele „tinereşti”, sunt implicite.
Am citit multe versuri ale unor tineri începători într-ale stihurilor, care ziceau cam aşa, în esenţă : „Am 18 ani!”. Am auzit, în discursurile lor cu oamenii, flăcăi exclamînd: „Dar eu sînt tînăr!” Şi ce mult mi-au plăcut (şi-mi plac) vorbele astea simple şi focoase. E frumos să porţi dulcea povoară a celor 18 ani – să iubeşti, să visezi, să te entuziasmezi. Şi e cu atît mai deplină această frumuseţe azi, cînd vîntul ţi-e prielnic şi-ţi poţi desfăşura, larg pînzele navei tale încărcate de vise.
Dar, fireşte, în viaţă nu poţi naviga numai în chip de croazieră estivală (ar fi şi monoton) ; mai e tangajul, mai sînt şi stînci ascunse. Şi apoi furtunile…O porneşti bine, cînd …odată începi să crezi că lumea începe cu tine, că tu ai descoperit pe alfa şi tu eşti omega. Ţi-ai supraestimat puterile şi-ai început să te crezi niţel. Nu-i nimic : numai îngîmfarea prostului e respingătoare.
Sau începi să crezi că a încălţa cu pantofii şi a pune în mînă mănuşile ar fi un „conformism, sufocant, rutinier, banal, plat, vetust etc, etc”. Şi pentru a fi „altfel”, te-apuci să te încalţi cu mănuşileşi-ţi vîri mîinile în pantofi…
Devi, care va să zică, un „copil teribil”, un căutător de altceva. Nu-i nimic : dacă aceste căutărisînt sincere, vei ajunge la concluzia că, totuşi mănuşile nu sînt tocmai potrivite pentru picioare…Şi exemplele se pot înmulţi, dar nu asta e esenţial. Esenţial este să te frămînţi pentru a-ţi stabili partea ta de răspundere, locul şi rostul în viaţă. Şi să arzi (incandescent, nu fumegând, ca paiele umede) pentru împlinirea idealului tău (care nu poate fi decît o frîntuuură din ideallul lumii nnnoastre).
Dacă aii şi insuccese, nu-i chiar o nenorocire : viaţa nu e un urcuş lin. Nenorocirea adevărată începe cînd te simţi mereu liniştit şi mulţumit cu orice. Să nu fi avut nici o cădere, fiindcă n-ai avut de unde cădea, deoarece te-ai situat pe treapta de jos a scării vieţii (şi te simţi bine acolo) – asta înseamnă că te paşte o mare nenorocire.
Să spui : „Am 18 ani”, e sublim. Dar a rămîne la această afirmaţie goală înseamnă a te situa la punctul de întretăiere al sublimului cu ridicolul. E o încîntare să auzi un tînăr : „Voi fi…voi face…”, dar dacă nu lupţi să transformi virtualul în actual – posibilitatea în realitate – e o catastrofă. Căci, spre deosebire de bătrîneţe, tinereţea trebuie dovedită: atîta sînt, cît dovedesc că sînt. Cine a avut ceva de spus şi de înfăptuit, la 18 ani şi-a prefigurat personalitatea (alţii şi-au şi împlinit-o). Vîrsta aceasta, spune cărturarul academician profesor Ştefan Milcu, „este vîrsta prieteniei cu cartea, cu biblioteca, etapă din viaţă în care ţi se cere să ai zeci de antene prin care să pătrundă întreaga simfonie a vieţii cultural-ştiinţifice contemporane”. Cum ajungi aici ? Iată îndemnul lapidar al unui alt învăţat, academicianul profesor Aurel Moga: „Măsoară timpul cu rigla de calcul!”.
Căci virtuţile celor 18 ani, mărturisite în gura mare dar nedovedite, constituuie o mistificare, un fals civic.
…Numai singura dulcea povoară a primăverii vieţii nu poate cuprinde „întreaga simfonie a vieţii”. Mai trebuie o acoperire în monedă-aur: munca.
Extras din cartea „DULCEA POVOARĂ A ANILOR TINERI” (Colocviile adolescenţei) de Florin Anghel
Fara dumneavoastra, sau cei putini ca dumneavoastra, Faccebok ar fi banal,searbad si plictisitor. Va multumim ca datorita dumneavoastra si altii cativa ,prin comentarii ori prin poezie ,iesim din banalitatea vietii cotidiene. Astept cu nerabdare ontinusrea acestui subiect ,care poate fi inspirat din seriozitatea tinerilor care au primit Diplome de Excelenta la terminarea scolii.