ELOGIU PENTRU BUNICUL MEU, „EROUL MEU TĂCUT”
Bunicul meu nu a fost doar un om al familiei, ci o adevărată sursă de înțelepciune, curaj și demnitate. Încă de la naștere, în anul Marii Uniri, pe Valea Gurghiului, în Ardealul de Nord, viața i-a arătat ce înseamnă hărnicia și datoria. Crescut într-o familie modestă, a învățat că respectul și munca nu sunt doar valori, ci un mod de a trăi.
În tinerețea sa, a fost încorporat în Regimentul 6 Grăniceri din Bacău și, mai târziu, a luptat cu onoare în Regimentul 8 Grăniceri, Divizia 103 vânători de munte, participând la cele mai grele bătălii ale celui de-al Doilea Război Mondial de la Cotul Donului și din Munții Tatra.
Purta mereu o cruce la gât și se ruga ca Dumnezeu să îl protejeze în tranșee, înconjurat de obuze și camarazi răniți sau căzuți. Minunea a făcut ca bunicul meu să se întoarcă acasă teafăr, cu sufletul neîntinat și credința neclintită. Pentru curajul și devotamentul său, a primit medalia „Crucea Comemorativă” și un Brevet semnat de Președintele României.
A fost un om al datoriei, care și-a slujit nu doar țara, ci și familia cu aceeași demnitate. Credința sa l-a ghidat întreaga viață; cu trei ani înainte să o întâlnească, a visat-o pe viitoarea sa soție. S-au căsătorit și au avut șapte copii și 15 nepoți. Meșteșugul lemnului a fost pasiunea lui: tâmplar desăvârșit, a dat viață lemnului transformându-l în uși, ferestre și mobilă, lucrând cu aceeași răbdare și grijă cu care și-a crescut familia. Între creațiile sale remarcabile se numără și tâmplăria Casei de Cultură „Eugen Nicoară” din Reghin, unde a fost apreciat și recunoscut pentru talentul și profesionalismul său de către ctitorul așezământului. Chiar și câteva biserici ortodoxe și greco-catolice din Reghin şi împrejurimi mai păstrează amprenta meșteșugului său.
Deși a ocupat funcții importante – primar și administratorul unei întreprinderi pentru scurt timp – nu a pus niciodată partidul mai presus de meserie și de principii, iar acestea nu i-au schimbat niciodată caracterul. Era stăpân pe situație, curajos în fața oricărei încercări, pentru că văzuse moartea cu proprii ochi și știa că Dumnezeu îl proteja. Fiecare duminică o petrecea în liniștea curții casei, citind Biblia și găsind putere și sens în cuvintele sfinte.
Bunicul meu a fost respectat pentru corectitudinea și demnitatea sa în toate manifestările vieții. Îi mulțumesc că am moștenit și eu câteva dintre calitățile sale – credință, curaj și iubire pentru familie. Chiar dacă s-a stins la vârsta de 80 de ani, amintirea lui rămâne vie. Fiecare nepot duce mai departe, prin copiii săi, un strop din sufletul lui, făcând să dăinuiască credința acestui om și numele său, ca un adevărat apostol, mai departe prin lume.
Și ca să se încheie frumos, s-a stins în atelierul său de tâmplărie, locul în care a dăruit viață lemnului și în care sufletul lui era acasă. La scurt timp, bunica l-a visat în Rai, tânăr și frumos, cu ochii albaștri ca cerul de vară, ținând în brațe un copil – fiul lor, care murise de câțiva ani din cauza unei boli incurabile. Bunica l-a întrebat dacă este bine acolo. El a răspuns zâmbind: „E minunat… doar că aici toată lumea are cană să bea apă.”
Dimineața, când s-a trezit speriată, bunica a auzit pe cineva bătând la ușă. Deschizând, a văzut o femeie ostenită de drum și de căldura verii, care cerea un pahar cu apă. Bunica i-a dat apă și i-a oferit cadou cea mai frumoasă cană pe care o avea în casă.
Morala este limpede: bunicul meu a rămas mereu învățătorul nostru de credință, bunătate și generozitate. Chiar și dincolo de viață, el ne amintește că a da și a ajuta aproapele este cea mai frumoasă moștenire pe care o putem lăsa.
A consemnat Matei R Mihai
About Author
