INTERVIU NECONVENŢIONAL CU ARTISTUL PLASTIC MARCEL CLAUDIU NASTE

Marcel Claudiu Naste este un artist plastic din noul val de pictori care și-a câștigat un loc de cinste în panteonul cultural reghinean și care a început o revoluție culturală la Reghin în momentul în care a devenit director al Casei de Cultură ,,George Enescu” și care în câțiva ani a devenit o portavoce a generației sale. Nu o spun eu ca și coleg de generație o spun și seniorii culturii mureșene motiv pentru care am să o citez pe scriitoarea Mariana Cristescu vis a vis de acest om plin de distincție care a scris una din cele mai frumoase pagini din cultura municipiului nostru.

,,Marcel Naste, acum artist în deplinătatea forței creatoare, l-am cunoscut cu ani în urmă, intrigată la început, apoi fascinată de pictura lui, care creștea odată cu tânărul frumos la chip și la suflet, izbucnind apoteotic, dincolo de pânză și de griurile unui cer intim lucid, ori doar sfios la început, în tușe sigure, apoi, de culoare viguroasă, și categoric lamelări de șpaclu.

În mod deloc paradoxal, aceste observații, de natură „tehnică” pot fi extrapolate la viața cea de toate zilele a Omului Marcel Naste, rapid maturizat de ritmul trepidant și activitatea aglomerată, responsabilă, a tânărului director de instituție cultural reghineană cu activitate debordantă, cap de frumoasă familie, cu copii minunați.

Este Marcel Naste, un artist cu personalitate lesne de recunoscut, este o marcă, un brand. Dar, în primul rând, este un luptător tenace, pe care nu l-am surprins niciodată cu garda jos. E un pictor de excepțional talent, în a cărui traiectorie artistică am crezut încă de la început și m-am simțit onorată „să pun umărul”, sprijinită fiind, la rândul meu, de Omul Cetății, care a răspuns mereu <Prezent!> la chemările pe care i le-am transmis în timp”. Subscriu la aceste cuvinte fiindcă și eu îl cunosc pe acest om special de peste 10 ani motiv pentru care l-am provocat la un interviu pentru a afla mai multe amănunte și cititorii noștri despre, artistul, soțul și tatăl Marcel Naste.

Reporter: Cum a ajuns Claudiu Marcel Naste artist plastic și director al Casei de Cultură ,,George Enescu”? A fost un vis sau, pur și simplu, o întâmplare? (Povestiți-ne parcursul dumneavoastră profesional)

Marcel – Claudiu Naste: Călăuzit de toate perceptele şi îndrumările divinităţii aş spune că „nimic nu este întâmplător în viaţa omului”, aşa că îmi permit să spun, tot şi toate drumurile mele au fost călăuzite spre a da sâmburelui germinativ a stării latente, germinaţia complexă a dezvoltarii artistice şi culturale. În viaţa fiecărui om există idealuri, eu cred în acest ideal şi poate că doar această trecătoare a manifestării şi a construirii ineditului prin „iată că şi aşa se poate” adică şi la un alt nivel de convingere şi manifestare putem implementa idealuri, ambiţii pe plan cultural, social şi de ce nu economic. Niciodată nu ajungi singur pe culmile înalte. Cred şi am convingerea că dacă eşti prea bun, atunci DERANJEZI….. iertaţi-mi modestia.

Întâmplarea se face că eu nu am sperat la o funcţie de acest fel şi nu mi-am dorit-o, doar că toată energia mi s-a canalizat în această direcţie trezindu-mă favorit şi pretendent al ocupării acestei funcţii. Nu cred că un examen contează mai mult ca un rezultat scontat al activităţii unei instituţii, (chiar dacă el a existat), dar cred că oamenii pregătiţi şi cu ambiţii pot demonstra, pot face lucruri deosebite pentru a ridica nivelul unei comunităţi atât din punct de vedere cultural, sentimental cât şi economic. În ceea ce mă priveşte, ca artist, pot spune că de mic copil am simţit o chemare şi că mă reprezintă această latură creativă.

Am încercat să copiez tot felul de imagini din desene animate dar şi portretele unor artişti consacraţi. Apoi părinţii mi-au îndrumat paşii spre liceul de Artă din Târgu Mureş şi ulterior am absolvit studiile Universităţii „Babeş-Bolyai”, Facultatea de Teologie Ortodoxă, secţia Picturi Bisericeşti, Iconografie, Restaurare şi Patrimoniu Cultural, urmată de Universitatea de Artă şi Design din Cluj, secţia pictură de şevalet. Primii paşi în artă, sub îndrumare, mi ia oferit aşa numitul „PROFESORUL”, cel ce slujea cu dăruire şi credinţă arta plastică la Reghin, în Şcoala de Muzică Reghin secţia arte vizuale, domnul profesor Barati Ádám, un om de mare nobleţe sufletească şi un artist deja consacrat. Datorită lui putem spune că la Reghin s-au născut foarte mulţi artişti plastici ce azi se bucură de aprecieri şi impun percepte şi direcţii artistice complete şi contemporane. Drumul spre artă nu a fost unul uşor, ştim cu toţii că pentru a realiza ceva în viaţă, este nevoie de sacrificii, multă, multă muncă şi ceva talent. Eu unul mi-am sacrificat extrem de mult din timpul meu liber, pentru a putea studia, a putea exersa şi a putea reprezenta opera muncii mele în toate părţile ţării dar şi din afara graniţelor noastre, ceea ce face ca azi să deţin lucrări în colecţii particulare din: Germania, Franţa, SUA, Turcia, Grecia, Olanda, Ungaria, Austria …etc, şi un alt argument ar fi cele, peste 100 de expoziţii personale şi peste 200 de expoziţii colective care fac dovada implicării şi a devotamentului meu pentru artă.

Rep.: La doar 26 de ani lansați prima carte de autor PRAPURII – CREDINȚĂ ȘI ARTĂ o carte cu o temă în care bibliografia este foarte săracă de unde această idee de a aborda tema prapurilor și din perspectiva științifică și artistică și pe când o nouă carte de autor?

M.C.N.: Este cu adevărat un subiect pretenţios şi mult prea discutat. Da… eu, ca individ, ca fire, ca perspective ambiţioase în viaţa mea, mi-am propus teme unice, teme care să stârnească interes şi teme ce încă nu au o finalitate. Spre surprinderea mea acest subiect este în mare parte necunoscut chiar şi preoţilor. Îmi permit să spun acest lucru având ca argumentaţie periplul meu spre studiu al subiectului, mergând din parohie în parohie, la tot felul de preoţi, călugări, protopopi, stareţi, episcopi şi profersori de specialitate din şcolile de teologie, să discut despre acest subiect. Mi-a fost greu să cred că nu există bibliografie multă, că nu prea se ştie mare lucru despre prapuri, şi că nici măcar nu se ştie cum au intrat în biserică, sub ce formă, devenind obiecte liturgice de o simbolistică crucială în viaţa creştinismului.

Simplificând totul aş putea spune că această poveste a început de la o joacă de copil, de copil ce şi-a dorit să cunoască aceste simboluri în profunzimea lor şi cel ce a vrut să renască interesul de a explora identitatea şi complexitatea prapurilor ca obiect al biruinţei şi al semnului de identificare a drumului nostru, aşa cum a spus şi Pr. Dr. SILVIU NEGRUŢIU: „În viaţa creştină prapurul este „semnul mersului tău”. Prapurul este starea care la urma urmei te mişcă, te motivează spre a te depăşi din punct de vedere ale limitei TRUP. Este fereastra prin care, la urma urmei, se uită Dumnezeu înspre tine şi fereastra în care poţi să-L vezi pe Dumnezeu prin eforturile celor care stau între tine şi Dumnezeu. Prapurul reprezintă, la urma urmei, nevăzutul văzut între ceea ce este văzut şi nevăzut”.

Cărţi, albume, cataloage şi multe alte scrieri am avut şi cred că o să mai am, totul la tiumpul potrivit. Nu sunt scriitor şi nu sunt povestitor… . În drumul meu am lăsat urme acolo unde am simţit, acolo unde am avut convingeri şi acolo unde m-au îndrumat paşii. (Autor de carte “Prapurii”2008, „Toader Popovici Zugravul”, 2010; coautor la”ANUAR-ul” Asociaţiei Artiştilor Plastici Mureş, la mai multe editii; Ilustrate pentru cărţi de poezie, cărţi educative pentru copii, educaţie rutieră, etc..)

Arta se exprimă pe ea însăşi şi nu are nevoie de text, iar privitorul este de fapt propria carte a imaginii ce deschide file, cu file, spre a se cunoaşte pe sine. Arta este starea ce transmite sentimente, vibraţii, continuitate, imaginaţie şi creaază personalităţi concrete în devenirea sinelui individual al privitorului. Opera nu poate fi decât cartea conştiinţei, a cunoaşterii şi fereastra imaginaţiei umane care ne dă posibilitatea de a pune ultima tuşă prin gânduri, trăiri şi percepte cromatice. Cred că arta este în noi, în fiecare dintre noi şi noi de-a rândul suntem arta ce prin intervenţia noastră o putem finaliza, înălţa sau o putem consolida spre o finalitate complexă a firii. Aşa că, pot spune că, arta este de fapt scrierea de cărţi, în fiecare dintre noi, filă cu filă, la unii cu o importanţă sporită la alţii cu pagini albe, iar la unii cu simbolul existenţei spre scara cunoaşterii. Opera este prin ea însăşi, cartea pentru cel ce o deschide prin desluşirea mesajului. Poate că aşa am putea spune că toţi suntem scriitori, toţi scriem cărti, doar că puţine dintre acestea se vor citi, şi mai puţine vor amprenta idealuri. Cu cât ne deschidem mai mult, cu atât scriem filele interiorului nostru pentru cei ce doresc să cunoască, să citească şi să experimenteze drumuri. Cred că încă scriu pentru cei ce nu văd şi pentru cei ce încă nu cunosc, sriu pentru mine şi pentru sufletul meu, scriu pentru că aşa mi-a fost dat să exteriorizez interiorul meu şi al trăirilor mele… . DA, cred că încă scriu! … sau poate nu! Poate că încă presar din preaplinul meu, mă vărs spre artă, spre pânza ce crede în viata ei prin simpla creaţie ce urmează să se înfireipeze… . DA SCRIU!

Rep.: Scriitorul Valentin Marica scria la debutul cărții tale următoarele: ,,Artistul este tânăr, la început de drum. Are multă școală, are credință și simte cum energia luminii acoperă laturile lumii, punctele cardinale ale pământului, ale cerului, dar și punctele cardinale ale sufletului, și prin acestea energia luminii e biruitoare. Pare o reverberație a crucii de flăcări, cea din viziunile lui Constantin cel Mare, când acesta, într-un moment de cumpănă, îi cere lui Dumnezeu să-îi dea un semn și atunci pe cer apare o cruce de flăcări și înscrisul <<prin acest semn vei birui>>, Marcel Naste știe foarte bine litera aceasta, e ordinea Divină, dar este și chemarea spre ordinea interioară, ordinea noastră sufletească, ordinea interioară a ființei” am încheiat citatul. Când a fost ultima dată, Marcel Naste într-un moment de cumpănă în care i-a cerut Divinității să îi dea un semn să depășească cu înțelepciune problemele de zi cu zi ale vieții cotidiene?

M.C.N.: Dacă ar fi să vorbesc despre domnia sa, Valentin Marica, nu aş putea să cuprind în cuvinte, aşa că mă rezum ai mulţumi din suflet pentru toată încrederea pe care mi-a oferit-o dar şi pentru felul în care a crezut în mine şi mi-a promovat toate demersurile. Da, am fost privilegiat! Aşa cum am mai spus drumul meu este, a fost şi va fi călăuzit! În toate cumpenele vieţii, în tot drumul de până azi, am simţit prezenţa Divinităţii şi susţinerea în a depăşii greutăţile, sau mai bine spus vămile acestui drum sinuos al vieţii. Mi s-a întâmplat de nenumărate ori să mă aflu într-un impas, o grea încercare a vieţii şi căzând în genunchi, rugându-mă Tatălui Ceresc, nu multă mi-a fost mirarea să văd, că într-un timp foarte scurt, ajutorul venea de nicăieri şi consolida credinţa, fapta şi rezolvarea în forme normale, fără exces, situaţiile apărute. Rugăciunea, credinţa, iubirea şi statornicia m-a ajutat să fiu ceea ce sunt astăzi. Nu cred că este momentul cel mai potrivit pentru a exemplifica, dar cred şi sunt convins că nimic nu a fost întâmplător şi ajutorul Divinităţii m-a binecuvântat. Sunt prea multe exemple şi prea multe situaţii, prefer să fie, dacă îmi permiteţi, „intimitatea mea cu Dumnezeu”. „Mai bine-mi este să mor odată cu Hristos, decât să-L reneg”… „De ce îi este omului de astăzi foame? De iubire şi de sens” ar zice, Nicolae Steinhardt.

Rep.: Cariera dumneavoastră până în prezent este un exemplu de probitate profesională și morală de la un capăt la altul cum ați reușit să fiți mereu la înălțime și să nu fiți sancționat niciodată la locul de muncă chiar dacă unii au încercat să vă faulteze la momentul comasării Casei de Cultură a Tineretului ”George Enescu” cu Casa de Cultură ”Dr. Eugen Nicoară”?

M.C.N.: Înălţimea mea este doar de 1,73 m şi nu cred că am fost mai înalt sau m-am ridicat la o altă înălţime, asta în ghilimelele de rigoare. Eu personal am încercat să găsesc oameni ce au ceva de spus şi să-i sprijin pentru a fi mai aproape de comunitate pentru a-şi exprima talentul. Am încercat să găsesc întotdeauna ineditul, inexprimabilul ce doreşte să se exprime, poate am vrut să arăt că în fiecare fiinţă creată, în fiecare lucrare, există o sclipire de geniu ce poate să se manifeste şi să se exprime pe sine şi celorlalţi. Poate că am fost naiv, poate că am fost prea credul şi poate că am crezut ca pot „schimba lumea” prin împărtăşirea lucrului bine făcut şi a calităţii în artă, a talentelor ce, cred eu, ar fi putut să schimbe concepte şi să ne ridice la un alt nivel social, cultural şi moral, la o treaptă mai superioară. Ceea ce-mi pot asuma este faptul că într-un timp extrem de scurt, adică 5 ani, am reuşit să creez fenomene culturale, caractere creative, „branduri de ţară” şi activităţi cu un renume mondial, unice şi de mare calitate. Este poate, şi îmi permit să afirm, cea mai productivă perioadă a Casei de Cultură a Tineretului „George Enescu”, a acelei instituţii, care datorită faptului de afirmare, a deranjat şi a trebuit închisă. Cam aşa ar spune Vasile Alecsandri:

„O istorie mult interesantă pentru acei ce iubesc a studia fazele prin care trec instituţiile naţionale, ar fi istoria literară şi anecdotică a teatrului nostru”.

Poate că ne cam grăbim şi nu avem răbdarea de a cunoaşte, poate că nu ştim să ne propunem idealuri şi poate că nu dorim să creem pârghii ce leagă generaţii. Educaţia nu este pregătirea pentru viaţă, educaţia este viaţa însăşi. „Ce oameni excepționali trec pe lângă noi, anonimi, și noi admirăm prostește atâția neghiobi, numai pentru că au vorbit de ei presa și opinia publică.”… „Totul este posibil, împotriva tuturor rațiunilor”, Mircea Eliade.

Îmi permit să repet, poate ne aude şi pe noi cineva! în 5 ani această instituţie a înflorit atât de tare încât a avut recunoaşteri la nivel naţional şi internaţional. Un timp extrem de surt, dar extrem de rodnic. Poate că noi românii suntem învăţaţi ca atunci când ceva funcţioneză impecabil să desfiinţăm încrederea în evoluţia noastră, şi nicidecum de a susţine, bineînteles din orgoliu, invidii, etc.., să distrugem evoluţia bunului mers, al dezvoltării noastre, şi acest fapt ne confirmă chiar istoria. Este greu să faultezi pe cineva apolitic dar este foarte uşor să distrugi personalităţi, oameni, instituţii şi viitorul concret al generaţiei tinere. Este atât de uşor atunci când ai butoanele sub control, să iei decizii bune sau rele, benefice sau inutile sau poate distructive, după bunul meu plac şi al partidului. Trist este faptul că se închide dreptul la cultură, la manifestare, la implicarea ei prin profesionişti, chiar de cei ce reprezintă cultura, aşa zişii corifei ai culturii şi ai drepturilor umanitiţii colective, în gânduri şi simţiri rodnice culturale. Trist, cutremurător şi irespoinsabil în faţa unei generaţii, a unei ţări care doreşte să se ridice prin propriile forţe, cu atât mai mult cu cât geniile culturii noastre, în loc să fie fructificate la noi şi pentru a noastră ţara, preferă să ia drumul străinătăţii şi a dezvoltarii altor meleaguri, unde primesc susţinere, faimă si încredere în capacităţile lor geniale.

Eu cred în sinceritate şi loialitate, poate de aici pot să-mi dau seama că în jurul meu au fost multi „lei” ce-si păzeau prada cu grija spre a prinde momentul oportun de a savura deliciul. Eu am refuzat să fiu ca ei şi mi-am dorit să fiu omul sincerităţii si al moralităţii.

Politica este bună dacă o faci cu responsabilitate, moralitate şi credinţă, dacă te stăpânesc orgoliile, ai obiective făţarnice şi eşti răzbunător, politica este un rău toxic pentru o întreagă tară şi o întreagă societate. Politica fără credinţă este doar o apă ce în loc să spele şi să dea viaţă, murdăreşte şi te îneacă în propria existenţă. Lăsăm în urma noastră pustiul pustiit de chiar insuşi faptele noastre, lăsăm fără regret nimicul celor ce doresc să se îmfrupte din el, lăsăm o ţară tristă chiar dacă ea ne oferă bogaţii nemărginite.

Rep.: Ce funcție îndeplinește, azi Marcel Naste în organigrama Casei de Cultură ”Dr. Eugen Nicoară” și cât de grea a fost despărțirea de Casa de Cultură ,,George Enescu” ?

M.C.N.: E simplu şi e pe scurt. Funcţia este una de „şef birou”, cu atribuţiile aferente. Despărţirea a fost şi este extrem de grea, nu pentru că am dorit ceva pentru mine şi pentru că lucrurile se întamplau şi se îndreptau într-un loc firesc, normal şi creativ, plin de realizări importante pentru comunitate. Regretul meu este desfiinţarea instituţiei, ştergerea cu buretele a activităţilor şi a identităţii ei. Intituţia câştigată pentru aria generaţiei tinere, trebuia apărată şi găsite pârghii care să o ancoreze mai bine în societate pentru a putea consolida generaţia tânără, generaţia de mâine, şi nu de a distruge perspectivele emanciparii ei. Nu sunt supărat pentru pierderea funcţiei cât sunt de supărat pentru închiderea şi desfiinţarea unei instituţii extrem de utile, rodnice şi prospere tocmai în culmea prosperităţii ei. Păcat că nu învaţăm din greşelie trecutului nostru şi păcat că distrugem orice şansă de a da posibilitatea de exprimare, de dezvoltare a acestei generaţi care de altfel este şi va fi generaţia care ne va reprezenta în viitor şi va consolida viitorul. Cei 5 ani de mandat, vor rămâne în istoria comunităţii noastre şi vor fi indice de referinţă pentru trecut, prezent şi viitor. Istoria va decide şi va penaliza absolut tot şi toate. Mă întorc la Mircea Eliade, cel ce, cred eu, a concis extrem de concret vremurile actuale: „Sunt vremuri în care nu poţi înainta decât mergând contra curentului.”

Rep.: Sunteți un om bine cotat din multe puncte de vedere, atât la capitolul moral, cât și cel financiar, Marcel Naste a primit oferte de a intra în politică?

M.C.N.: Marcel Naste este omul care nu doreşte politica de azi, el crede în politica sincerităţii, a bunului simţ şi a lucrului bine făcut, a ceea ce ar putea să consolideze valori, să înalţe locuinţe şi să construiască drumuri, demersuri, proiecte şi perspective pe termen lung, care să dea o şansă egală tuturor. El crede în politica iubirii de patrie şi nu a înstrăinării ei. Marcel Naste crede în politica iubirii de neam şi de oameni, în politica responsabilităţii faţă de ţară şi a dorinţei de dezvoltare a ei. Politica de azi nu este şi nu va fi crezul generaţiei noastre. Politica de azi, dacă nu dispare în curând vom „cerşi din poartă-n poartă”. Reforma unei ţări se face pe cifre şi nu pe idealuri personale. Reforma de azi se face în cunoştinţă de cauză şi cu planuri de dezvoltare durabilă, pe termen lung, cu obiective precise şi nu bâjbâite la voia întâmlării. Eu nu sunt un om politic şi sunt un om al dreptăţii, un om al moralităţii şi al bunului simţ. Atunci când va apărea un partid politic al poporului, cu înclinare şi dezvoltare reală, voi fi şi eu pe baricade. Nu cred în nimic şi în nimeni din clasa politică de azi, nu văd obiective precise şi nu văd patrioţi ce şi-ar da viaţa pentru această ţară binecuvântată şi complexă cu bogătii inestimabil de valoroase. Suntem poporul nimănui şi vom fi poporul celui ce ne va cumpăra… suntem o ţară de vânzare şi un popor usor de manevrat. Sună cam dur, dar chiar este o realitate. Nu există politică perfectă, nu există politicieni adevăraţi, dar există viziuni şi ţări ce îşi apără interesul comun şi propria ţară…, noi am cam pierdut lupta cu noi şi prin noi înşine. Aştept oameni oneşti, morali, etici, altruişti şi cu credinţă în Dumnezeu. Aştept oameni ce au şi îşi propun idealuri pentru ţară. Aştept oameni ce cred în dezvoltarea noastra ca popor, ca naţie. Dacă ne uităm în urma noastră, ţara asta frumoasă a creat valori în toate domeniile: tehnologice, ştiinţifice, culturale, etc., de neegalat, unice şi care au schimbat demersul şi destinul lumii. De ce nu am putea şi azi să ne dăm propria şansă prin propriile noastre minţi luminate?

Rep: Ce schimbări aţi observat în jurul dvs. de când aţi devenit o persoană publică?

M.C. N.: Cu acest buchet al întrebărilor am să dezamăgesc cumplit, de ce? Văd şi ştiu multe, cred în ceea ce nu poate fi realizat. Din punctul de vedere al persoanei publice, mi-aş fi dorit să nu fiu…. de ce? Pentru că m-a făcut să văd ceea ce nu mi-aş fi imaginat vreodată şi m-a făcut să înţeleg ce nu pot şi nu am putut să înţeleg într-o lume firească. Este de fapt conştientizarea făţărniciei şi a falsului în societate. Este modul iresponsabil de a gândi şi socializa, este partea ce nu o doresc nimănui cu sufletul cald şi moale, cu credinţă în Dumnezeu. Funcţia construieşte orgolii, invidii şi răutăţi din partea celor din jur. Funcţia construieşte imperii distructive şi dezbină oameni, funcţia este punctul dezbinărilor şi a selecţiei celor ce te înconjoară. Funcţia este înălţimea de la care poţi să cazi şi este altitudinea de unde poţi crea idealuri. Funcţia este poziţia care chiar poate să schimbe oameni, poţi să deschizi drumuri, să realizezi proiecte inedite, să consolidezi valori, să găseşti valori şi să le deschizi drumuri spre o carieră strălucită. Funcţia, dacă eşti un om onest, este sarcina ta pusă în slujba celor din jur, este artibuţiile tale întru’ dezvoltarea comunităţii prin acordarea încrederii celor ce doresc să se exprime. Funcţia este puterea ce o împarţi tuturor ce au dorinţa de afirmare şi de implicare, funcţia este starea care cenzurează, direcţionează şi consolidează creaţia unei comunităţi spre dezvoltarea ei. Da, funcţia, dacă o foloseşti în scop onest şi responsabil, este cheia succesului în dezvoltarea societaţii.

Eu …. am plecat! Se face prea târziu şi am prea multe de făcut……

Rep: Ce pasiuni aveți în timpul liber ?

M.C. N. : Pasiunile mele, sunt cele ale familiei mele. Întotdeauna mi-am dorit să fiu folositor şi familia îmi dă posibilitatea de a face lucruri deosebite şi de a aduce noi şi noi obiective în viaţa mea. Drumeţiile, plimbările prin pădure, pescuitul şi multe alte lucruri le fac cu plăcere dacă sunt însoţit. Sunt omul care nu dă rod dacă nu are pentru ce şi pentru cine. Sunt omul care caută plăcerea celor din jur pentru a putea să se îmfrupte din ea, prin atingerea obiectivelor comune. Sunt omul care dăruieşte din preaplinul lui altora în care crede. Sunt omul artelor şi al sentimentelor care ne înalţă. Muzica, dansul, călătoritul, înotul, pescuitul şi mersul pe motocicletă, mă încarcă şi îmi redă libertatea, mă face să fiu eu cu adevărat. Arta este pasiunea sufletului meu, este starea mea de sine şi este locul haric de întâlnire cu iubitul meu Dumnezeu. Prin talentul ce mi l-a dat, mă înalţ şi mă face să mă depăşesc pe mine însumi prin propria-mi creaţie artistică. Arta este starea în care, chiar mă lipsesc de mine pentru a lăsa cursul energiei creatoare să se strecoare prin atingerile mâinilor mele, spre împărtăşirea preaplinului meu tutuor ce cred şi simt în continuitatea vieţii noastre. Filozofii şi esteticienii oferă adesea definiţii elegante şi profunde ale artei şi frumuseţii, dar pentru pictor, toate acestea se rezumă la un singur lucru: a crea o armonie, atât cromatică cât şi o armonie colectivă a comunităţii prin imaginea celui ce contemplă arta.

Rep.: Ce secret al lumii aţi vrea să-l aflaţi?

M.C.N.: Singurul secret al lumii în care m-aş regăsi este starea noastră de sine. Este posibilitatea de al întâlnii pe Dumnezeu în inimile noastre, prin bunătatea şi iubirea aproapelui dar şi prin consolidarea credinţei prin emanciparea ei colectivă. Fericirea să strălucească în noi înşine, în fiecare dintre noi, şi lumea să fie mai simplă, mai concretă şi mai desăvârşită prin ea însăşi, ci nu prin dezvoltarea haotică a ciberneticii şi a industriei de explorare a aparaturilor ce depăşesc şi separă firea umană. Iubirea sinelui şi a lui Dumnezeu, crearea armoniei şi revenirea la starea paradisului pierdut, m-ar motiva să cred că l-am găsit pe Dumnezeu în splendoarea existenţei noastre, pentru a fi ceea ce noi am fost creaţi, „….adică iubire, armonie şi respect prin moralitate şi etică”. Pentru mine secretul nu este ştiinţa şi conştiinţa, nu este lumea şi este absolutul. Fiinţa umană se raportează doar la material, la fizic, la palpabil, eu cred mai mult şi vreau să merg spre drumul spiritualităţii, spre suflet, spre credintă, creaţie şi spre identitatea noastră spirituală, spre absolut. Noi suntem energie şi trebuie să creem energie, pentru a fi noi şi universul. Starea noastră firească este sufletul şi exprimabilul existenţei noastre este de fapt energia revărsată în inefabilul lumii cotidiene ce vrea să se regăsească pentru a putea să se înalţe la adevarata fire harică, la adevarata existenţă.

Rep: Ce rol joacă banii în viaţa dumneavoastră?

M.C. N.: Banii sunt doar necesitatea zilei de azi şi de mâine, nu au altă importanţă. Pentru mine şi pentru idealurile mele ar fi suficient de important să nu existe decât dragoste, iubire, respect şi altruism. Dar, sigur nu este posibil. Voi spune că banii sunt o formă de întreţinere, important e să nu-ţi faci propriile idealuri cu ei în aşa fel încât să fii captiv lor pierzându-te pe tine. Crezul meu este cel în Dumnezeu şi banii sunt doar o necesitate existenţială care nu trebuie să depăşească starea de confort a omului şi nu trebuie să fie un ideal din care să te îmfrupţi. Banii sunt de fapt starea capacităţilor noastre de întelegere şi de saturaţie chiar de satisfacţie. Sunt starea ce ne poate aduce fericirea dacă nu exagerezi şi nu îţi faci idealuri crezând doar în ei. Banul este moneda de cumpărare şi vânzare, de schimb, este de fapt stare de a alege între moral, etic şi pierderea de personalitate de sine. Banul este unitatea de măsură a sufletului, este starea de regăsire sau abandonul persoanei împotriva desăvârşirii.

„Nu preţui banul mai mult sau mai puţin decât merită, el poate fi un servitor bun, dar şi un stăpân crud „Alexandre Dumas. Nu există nimic fundamental greşit dacă ai bani, important e să nu crezi în ei şi cel mai important este să agoniseşti dragoste sufletească aşa încât să nu doară atunci când pierzi tot, chiar şi viaţa în faţa morţii.

Banii sunt moneda de vindere a sufletului nostru. În viaţa mea, banii sunt necesitate fără exces şi sunt răul a ceea ce nu are limită. Eu cred în iubire, în dragoste, în muncă şi nu în bani, pentru că banul ne face să ne învrăjbim, să ne pierdem pe noi înşine, ne face să fim răi şi să ne pierdem obiectivul final. Banul ne face să fim captivi în puşcăria materialităţii. În concluzie banul este un rău necesar pe care cu multă înţelepciune îl putem transforma într-un obiectiv măreţ.

Rep: Ce nu poate ierta Marcel Naste unui prieten?

M.C.N.: Poate că e greu ceea ce spun? Poate că nu? Dar trădarea este greu de iertat, dar nu imposibil. În ceea ce mă priveşte aş putea să spun că iert orice atunci când cel din jurul meu işi recunoaşte greşeala, sau aş putea spune că iert cam tot, doar dacă nu există continuitate în atacuri violente şi nu sunt limite. Da, acum dacă stau să mă gândesc iert pe fiecare şi pe toţi cei ce mi-au greşit…. poate că şi eu am o vină!

Rep.: Care au fost cele mai frumoase lucruri pe care le-ați învățat de la părinții dumneavoastră ?

M.C.N.: Ceea ce mă urmăreşte şi azi este: respectul, bunătatea, moralitatea şi sinceritatea. Apoi pot spune că fără Dumnezeu noi nu putem fi şi cred că cel mai înalt sfat a fost: respectă să fi respectat şi nimic să nu faci fară să te gândeşti la Dumnezeu, mai ales când iei o decizie în care priveşte suflete. Ridică capul spre cer şi sigur vei lua cea mai înţeleaptă hotărâre. Un alt sfat ar fi să încerc să fiu un om de valoare şi unul de succes. Viaţa este doar pentru a creşte sufleteşte şi ar fi bine să-ţi urmezi drumul fără să te abaţi de la reguli, să nu laşi drumul tău pentru poteci necunoscute, să mergi pe drumul fundamental al dreptăţii, pentru că doar aşa devi unul dintre cei ce işi aşează capul liniştit pe pernă noaptea şi doar aşa dimineaţa poate să-ţi fie rostul împlnirilor de mâine. Sfaturi au fost multe, important e cât am putut să urmez şi încotro doresc să mă îndrept. Important e, ca alegerile mele să fie spre a-mi consolida personalitatea şi rostul lor să-mi materializeze maturitatea şi înţelepciunea. Scopul final e acelaşi, când tragi linia de finiş să poţi spune că nu am trăit degeaba şi că am reuşit să las măcar o urmă câtuşi de puţin, de fină şi discretă în periplul labirintului vieţii. Că am reuşit să las picătură din picătura mea de viaţă prin opera credinţei şi a eforturilor mele. Că am putut fi ceea ce n-am crezut vreodată şi că rostul meu a fost un succes al eşecurilor ce mi le-am asumat ca învăţătură de minte. Poate că drumul presărat cu spini e greu şi dureros dar povara neîmplinirilor noastre este de fapt ambiţia depăşirii lor. Speranţa moare ultima, iar noi odată cu ea. Poate că drumul nostru e înfundat, dar tot se vede lumina. Aştept să-mi văd calea şi-mi doresc să urmez fereastra sclipitoare a inimii.

Rep.: Ce personaj istoric admiră cel mai mult Marcel Naste ?

M.C.N.: Istoria este securea care a lăsat urmă adâncă în arborele vieţii unui popor şi nu aş putea spune că admir pe cineva în mod special. Toţi domnitoirii acestui popor sunt de admirat toţi preşedinţii de ţară care s-au jertfit şi toţi cei ce şi-au dat viaţa pentru un scop comun. Chiar dacă nu dau un nume, putem să admirăm pe toţi cei ce au construit România noastră, atât cea DODOLOAŢĂ, cât şi pe cea de azi. Putem să sperăm ca ei, cei ce au crezut în ţara noastră, vor reînvia pentru a avea şansa de a prospera şi a răscumpăra greşelile de astăzi.

Rep: Ce v-a atras cel mai mult la soția dvs.? Și când v-ați dat seama că ea este femeia alături de care veți vrea să îmbătrâniți?

M.C.N.: Bunătatea, credinţa, iubirea, simplitatea şi aroma sufletului sunt calităţile ce mi-au spus că sinceritatea învinge! Eu cred şi voi crede în oameni oneşti, sinceri şi cu atribute de altruism. Eu sunt omul ce caut împlinirea şi iubirea de Dumnezeu, şi mai cred că am avut şansa de a fi călăuzit în drumul meu. Nu sunt un om perfect, nici măcar complex şi nu îmi permit să am pretenţii mai mult decât ceea ce sunt. Sunt omul ce caută iubire, sinceritate, simplitate şi devotament pentru o cauză nobilă. Sunt omul ce-şi doreşte fericire pentru fiecare din jurul lui. Sunt omul ce crede în destin şi soarta greutăţilor vieţii şi a responsabilităţii umane. Sunt omul ce vrea ca toţi să creadă într-un ideal pentru a-şi asuma trecutul, prezentul şi a-şi realiza viitorul! Deci, ca răspuns la întrebarea aceasta, întrebare ce cu responsabilitate încerc să mi-o asum, ca fiind rostul vieţii în comuniune a ceea ce există în şi prin noi, aş îndrăzni să spun că este: femeia buzelor, a nobilei trăiri, cu sufletul de aur, ce naşte în fiecare zi, dorinţa de iubire, e viaţa ce-mi conferă neliniştea profundă a inimii, ce degenerează în fiecare zi, şi-mi şopteşte o chemare, te vreau şi ştiu că ai să vii, să simţi cum inima imi bate, atunci când te privesc sau chiar când mă gândesc la tine, tu chiar mereu exişti, eşti totul pentru mine.

Rep.: Știu că sunteți tatăl a două fetițe, ca părinte ce sfaturi i-ați dat, legate de cum ar trebui să fie în viață ?

M.C.N.: Pentru mine e simplu… să fie oneste, să fie sincere şi să-şi asume tot ceea ce fac! Doar că viaţa în care trăim este altfel. Nu ştiu! greşesc? Spun ce trebuie? Cer ceea ce nu se poate realiza? Încet, încet devin confuz! Ce aş putea să le cer pentru a putea răzbi în propria ţară, în complexa lume? Poate că nesimţirea le-ar aduce un succes, poate că făţărnicia le-ar realiza, sau poate că politicul le-ar aduce împlinirea? Am stat şi m-am întrebat….. eu totuşi cred că nu avem voie să greşim în rostul vieţii noastre şi că ar trebui să credem în Dumnezeu. Să fim oneşti şi să ne mulţumim cu puţin şi cu sufletul mare. Respectul de sine şi al celor din jur. Cred că toţi am putea să împlinim rostul vieţii dacă ne dorim. Cred că doar iubind şi ajutând pe cei neputincioşi putem să ne înălţăm. Cred că noi suntem creaţi pentru a ridica Fiinţa Umană la rangul desăvârşirii şi nu a subjuga identitatea noastră tehnologiei şi a ne nega finalitatea cât şi obiectivul determinant al vieţii. Vreau să cred că cel mai bun sfat este iubirea aproapelui tău şi cea mai bună viaţă este cea întru credinţă şi sinceritate. Cam asta aş spune eu acum…, poate peste câţiva ani să am alte gânduri… e greu să dai sfaturi, e greu să-ţi asumi destine…

Rep: De ce nu v-ați putea lipsi în viaţa de zi cu zi ?

M.C.N.: E atât de confuz….! Eu cred că nu m-aş putea lipsi de iubire, de aproapele meu, de copii şi de oamenii buni. Nu m-aş putea lipsi de artă şi de inefabilul ei, de dragostea aproapelui şi de sinceritate. Nu vreau să mă despart de DUMNEZEU! Cred în El şi vreau să fiu în aria desăvârşirii noastre.

Rep: Împliniți în curând 38 de ani, vârsta marilor succese cum se spune, și totuși ce ați schimba în propria viață, dacă ați avea posibilitatea să vă întoarceți în timp ?

M.C.N.: Poate că m-aş schimba pe mine pentru a fi mai accesibil celor ce cred în mine şi au nevoie de mine. Poate că aş schimba oportunităţile a ceea ce sunt sau poate m-aş schimba pe mine pentru a fi mai mult decât ceea ce-am fost. Cred că aş folosi mintea de azi pentru a accelera credinţa de mâine şi pentru a ajuta mai mult oamenii ce nu au încredere în ei, pentru a fi mai definitorii în ceea ce îi priveşte. Sau poate m-aş schimba pentru a renunţa la mine şi a consolida pe cei ce ştiu şi pot să se exprime pe sine. Sau poate mi-aş propune să fiu hrana celor care mă înconjoară pentru a fi consecinţa celor ce dezvoltă o ţară, o armonie şi o moralitate împlinită. Cred că m-aş oferi pentru cei ce cred în noi ca popor şi celor ce schimbă destine! Pentru cei ce fac şi nu celor ce prefac!

Rep: Dacă aţi avea puteri supreme pentru scurt timp, care ar fi primele trei schimbări radicale pe care le-ați aplica în Reghin ?

M.C.N.: Ideea resuscitării intelectuialităţ şi a personalităţii dezvoltării umane. Ideea refacerii strucuturii industriale şi ideea reconfigurării umanităţii şi responsabilităţii … restul vin de la sine…

Rep.: Ce nu v-a întrebat nimeni, niciodată, și ați vrea să știe lumea?

M.C.N.: Nu cred că sunt atotştiutor şi nu cred că eu sunt o bucată de carne ce se vinde şi vrea să se ştie totul despre ea. Nu cred că ar fi ceva ce aş vrea să se ştie despre mine… eu sunt, eu trăiesc prin mine şi familia mea dar şi prin comunitatea pe care o reprezint şi sunt sigur că pot face ceva pentru umanitatea comunităţii noastre. Eu sunt interiorul meu şi mă zbat pentru firea creatoare a mea. Sunt ceea ce sunt şi nu cred că aş putea fi altcineva. Lumea ar trebui să ştie despre mine doar ceea ce las să se vadă şi nu cred că ar trebui să ştie ceea ce nu se poate privi. Lumea ar trebui să trăiască pentru ceea ce este ea şi nu pentru a specula viaţa altora. Tot şi toate câte sunt se vor decoda atunci când cere acest lucru natura fiinţei noastre, dacă nu cere nu am fost şi nu am existat. Poate că aşa trebuie să se cearna viaţa omului, nu prin ceea ce-şi doreşte să pară sau să fie ci prin ceea ce rămâne dupa dispersarea lui.

Rep.: Dați-mi trei motive pentru care credeți în Dumnezeu

M.C.N.: E simplu: viaţa noastră, adică existenţa fiinţei vii în organismul vital al universului. Viaţa universului prin ciclicitatea lui şi ciclul repetitiv al vieţii prin dezvoltarea universului şi al complexităţii lui. Suntem atât de mici pentru a schimba ceva şi suntem atât de neputincioşi de a da viaţă unui ciclu complex al umanităţii noastre. Conştientizarea existenţei noastre nu este şi implicarea ca, creator în existenţa continuităţii noastre, este de fapt imposibilitatea şi incapacitatea noastră de a fi desăvarşiţi şi de a construi noi universuri existentiale prin sinea lor. Suntem atât de mici încât universul nici măcar nu ne sesizează prezenţa, suntem atât de neimportanţi încât viaţa nu se exprimă cu precădere prin noi şi suntem atât de superficiali încât să distrugem un ciclu firesc al existenţei lumii.

Chiar suntem răul voit pentru un dezastru inevitabil, suntem viaţa ce crede că, conduce şi crează tot, dar nu poate stăpâni nimic. Suntem conştiinţa celor ce nu ştiu şi suntem discernământul celor ce nu pot. Suntem nimicul mulţimii şi suntem răul suflului existenţial în lumea universului pierdut în regăsirea desăvârşirii. Suntem partea prostului gust din mirodeniile pământului şi suntem deşertăciunea inefabilului perfecţiunii în dezvoltarea identităţii universale. Suntem nimicul construit în imensitatea existeţi creatoare şi suntem protecţia divinităţii în ciclul supunerii nereuşitei noastre. Suntem ADAM şi EVA! Cam aşa cred şi în asta mă încred. Totul este REALTIV!.

A consemnat Matei Robert Mihai