LA 1809 A AVUT LOC ULTIMA CONDAMNARE LA MOARTE PRIN DECAPITARE DIN REGHINUL-SĂSESC !

DE LA PREVENŢIE LA TEMNIŢĂ ÎN REGHINUL DE ALTĂDATĂ !

În anul 1425, oraşul Reghin a fost ridicat la rang de oppidum (centru economic, politic, religios şi militar constituind un început de oraş), statut pe care l-a avut până în anul 1863.

Odată cu ridicarea Reghinului la acest statut, localitatea a primit şi dreptul de judecată, realizat de o serie de magistraţi ce funcţionau pe lângă primărie şi care exercitau meseria pe baza ordonanţelor şi legilor emise în acele vremuri de consiliul local.

În acelaşi timp, conducerea locală a construit şi o instituţie corecţională în care să îşi ispăşească pedeapsa persoanele condamnate la privaţiune de libertate.

Temniţa Reghinului a fost construită pe strada Capelei de Jos astăzi cunoscută ca strada Liliacului şi a fost aşezată strategic pe un pârâu ce izvora din Pădurea Friciului denumit ulterior „Pârâul Temniţei” care se vărsa în Canalul Morii.

Temniţa nu era una comună. Avea mai multe celule care erau utilizate pentru sentinţe de scurtă durată.

Pentru perioade îndelungate de timp, sentinţa era ispăşită la Bistriţa-Năsăud, în timp ce Reghinul plătea o cotă parte din întreţinerea deţinuţilor.

Temniţa nu a fost prea aglomerată deoarece abaterile de la legile vremii se sancţionau în primul rând prin acţiuni preventive. Sistemul preventiv funcţiona astfel: dacă, de exemplu, după hotărârea consiliului, se stabilea că la data de 1 octombrie se culeg viile, iar cineva era surprins că începea mai repede culesul, primea 25 de vergele la fund în piaţa din centul oraşului.

Existau totodată şi pe vremea acveea furtişaguri, iar hoţii prinşi primeau la fel 25 de vergele la fund.

Trebuie să menţionez că mai existau şi cetăţenii care nu îşi duceau gunoiul pe câmp în termenul stabilit de autorităţi, lcorecţia ajungea până la 40 de bătăi la „Banca Sudorii”, cum i se spunea acestei proceduri.

LA 1809 A AVUT LOC ULTIMA CONDAMNARE LA MOARTE PRIN DECAPITARE DIN REGHINUL SĂSESC !

În secolul al XVIII-lea mai exista pe lângă temniţă o gheretă ce avea ca obiect de activitate arestul preventiv., destinată persoanelor condamnate care tranzitau instanţa de judecată, fiind deţinute pe o perioadă de 24 de ore. Această gheretă se aşeza de regulă în faţa casei primarului sau în curtea acestuia, de la caz la caz.

O cronică din 1806 relatează faptul că primarul Wagner a transportat o astfel de gheretă de la predecesorul său primar, cu 5 perechi de boi. Ghereta pe care fiecare primar o deţinea în gestiune pe toată perioada mandatului său. Într-o lată cronică este amintit faptul că în anul 1801, Reghinul Săsesc obţine reconfirmarea dreptului de judecată „pe viaţă şi pe moarte” care însemna dreptul la execuţie.

Din documentele vremii reiese faptul că ultima condamnare la moarte a avut loc în Reghin, în 29 ianuarie a anului 1809. Atunci au fost scoşi din temniţa oraşului şi decapitaţi Jakob Heisch, împreună cu mama sa, pentru omor de tată şi soţ.

Întâmplarea s-a petrecut în vremea când urbea era condusă de primarul Josif Reissinger și a fost relatată de memorialistul Johann Birthler născut la Reghin în 1781, fierar de meserie dar care datorită capacităților sale intelectuale native a ajuns pe rând ușier la magistrat, controlor la cazanele de țuică, îngrijitor al lenjeriei de pat pentru militari, inspector al comunelor Birk și Rodnotfaja și în cele din urmă chiar senator al orașului.

Simțind înclinații spre scris, și-a așternut pe hârtie amintirile sale din anii 1781-1848 și care chiar dacă au ars prin focul din 1-2 noiembrie 1848 cu toată averea mobiliară, casă și cârciumă, pus de revoluția ungară în Reghin, memorialistul a rescris din nou o parte din cele mai importante întâmplări din istoria Reghinului la care a fost martor și le-a publicat în ziarul german din Bistrița: Bistrizer Deutsche Zeitung, cu titlul: Sächsisch–Regen vor 100 Jahren – ,,Reghinul Săsesc acum 100 de ani”.

În 1809 Johann Birthler scrie că fusese numit de publicul local în funcția de Kontribuțion-Exaktor, funcție care consta în ridicarea contribuției de la cetățeni și predarea banilor la perceptor. ,,…De câtva timp s-a stabilit la Reghin un brutar pe nume Jakob Heisch care locuia în chirie, într-o casă din ulița Urban. Cu el locuia în aceaiași casă neavasta lui, fiul său care era pantofar și nora lui. Într-o dimineață bătrânul a dispărut. După multe căutări i se găsește cadavrul într-o fântână din ulița Urban. Din cercetare rezultă că mama și fiul ei l-au sugrumat pe bătrân și au aruncat cadavrul în fântână ajutați de noră și de tâmplarul Schmetau.

Tribunalul Suprem a condamnat mama și fiul la moarte prin decapitare, nora și tâmplarul Schmetau la 10 ani în casa de corecție din Szamos-Ujvar (Gherla). Prin confirmare supremă,sentința a fost executată la 29 ianuarie 1809. Într-o miercurea dimineața toți cetățenii apți pentru serviciul militar au fost înarmați cu puști, au făcut un cerc în fața primăriei (municipalității) și au luat delicvenții în mijlocul lor. Predicatorul Theil i-a însoțit în calitate de duhovnic. În timpul mersului spre eșafod s-a cântat un cântec ce se cuvenea ocaziei și de a cărui versuri îmi amintesc: ,,Ora bate, noi mergem; La locul execuției clătinându-ne; Aude Isus implorarea noastră; Hai, întărește-ne inima și mintea”.

Memorialistul continuă întâmplarea macabră care azi pare desprinsă din filme horror și nici într-un caz una petrecută în municipiul nostru ,,Ajunși la locul de osândă din Reghin, aproape de strada Dedradului, (actualmente strada Mihai Eminescu) răufăcătorii au fost închiși într-un cerc și predați călăului Grancia. Acesta i-a legat femeii bătrâne mâinile și ochii, a lăsat-o să închenunchieze și a decapitat-o doar prin a doua lovitură. Apoi a urmat fiul care era descurajat și tremura de spaimă. Corpurile neînsuflețite au fost expuse la vedere pe roată și înmormântate doar după 24 de ore, act cu care spectacolul a luat sfârșit”.

Însă de regulă condamnările la închisoare în aceea perioadă nu erau foarte multe, atât din cauza sistemului de prevenţie cât şi datorită costurilor de întreţinere cu deţinuţii. Astfel, cei care nu comiteau fapte penale foarte grave aveau şansa să facă facă o întâmpinare la Curtea de Apel care în acele vremuri era la Bistriţa Năsăud şi chiar la Sibiu, unde se analizau hotărârile judecătoriei din Reghin. „Aceste lovituri de vergea au fost un fel de constrângere extra-economică, ceea ce însemna că în timp, educaţia în Reghinul Săsesc nu a fost făcut doar prin intermediul cărţii şi cu vorbă bună că nu a funcţionat şi atunci s-a folosit puterea exemplului, pentru a ruşina şi disciplina populaţia” declara regretatul profesor de istorie, Ioan Costea într-un interviu acordat scenografului Matei R. Mihai.