FRÂNTURI DE GÂND ÎN AMINTIREA DOAMNEI OLIVIA TULBURE STRACHINĂ – UN NUME SINONIM CU ERUDIŢIA !
Olivia Tulbure Strachină născută la Habic, un sat în comuna Petelea din judeţul Mureş a fost cel mai cunoscut şi apreciat istoric din România specializat în facsimilare manuală, ultimul „grămătic” din epoca modernă cum îi plăcea să se prezinte, iar pe cartea sa de vizită scria, în plus, ”logofăt scrieri şi miniaturi tradiţionale”.
A fost un model de admiraţie profesională adorabil de creativă a cărui nume a fost sinonim cu erudiţia. Olivia Tulbure Strachină de-a lungul vieţii a restaurat, refăcut sau copiat manuscrise inestimabile, vechi de sute sau mii de ani „ceea ce i-a adus şi un loc în Cartea Recordurilor, ca fiind „persoana care a scris cel mai mult“… aproximativ zece kilometri de cuvinte sau poate şi mai mult, cine mai ştie?)” să o citez pe fiica acesteia, (Olivia Strachină arhitect în Bucureşti) dintr-un editorial intitulat „Exerciţiu de comunicare despre pacea interioară” publicat după moartea mamei sale în revista „Dilema Veche”. Arhivele Naţionale şi peste 30 de muzee din ţară deţin munca de aproape o jumătate de secol a acestui specialist, unic în România. Un muzeu s-a realizat şi la Habic la rugămintea Oliviei Tulbure-Strachină, care a dorit ca expoziție permanentă, intitulată “Daruri Străbune”, să fie găzduită de satul în care s-a născut. Artista a fost, pentru mult timp, arhivist principal la Direcția Arhivelor Statului din București şi pasiunea sa a fost reconstituirea obiectelor importante pentru istoria și cultura românilor.
Îmi amintesc cum în anul 2006 cel mai vândut ziar din România anunţa că istoricul specializat în facsimilare manuală, Olivia Tulbure Strachină s-a întors din Polonia, unde a copiat un document unic, deosebit de valoros pentru România. Era vorba despre o icoană care conţinea şi cel mai vechi portret al unui voievod valah, datând din anul 1150, ”Ioanes Dux”, aşa cum îl numea documentul. Această informaţie era o noutate absolută în lumea istoricilor. De numele doamnei Olivia și a soţului ei Alexandru Strachină, se leagă şi reconstituirea steagului revoluției române din 1821, condusă de Tudor Vladimirescu, pledoaria sa memorabilă din cartea „Colaborarea lui Petru Maior cu aromânii” şi nu în ultimul rând descoperirea unui mormânt pe tărmul atlantic al Canadei ce a aparţinut unui dac, pe nume Radu şi despre care Olivia Tulbure Strachină credea că acest dac ar fi ajuns acolo împreună cu Erik cel Roşu, descoperitorul Groenlandei.
Din acelaşi articol intitulat „Exerciţiu de comunicare despre pacea interioară” scris de fiica Oliviei am aflat că mama ei dincolo de calităţile profesionale în care a excelat din toate punctele de vedere, Olivia Tulbure Strachină avea şi un defect suferea de o „indiferenţă cronică“ emoţională faţă de membrii familiei şi pentru nevoile biologice sau spirituale ale fiinţei sale. „De unde şi avalanşa de complicaţii generate de diabet: tensiune, glaucom, circulaţie periferică deficitară, piederea văzului etc. (mult mai tîrziu am aflat că se „lăuda“ că duce boala „pe picioare“, fără medicamente sau regim alimentar, pînă cînd au apărut cangrene la ambele picioare) sau de Alzheimer-ul neluat „în seamă“ (eu am aflat de el într-o zi cînd, vorbind cu ea, am constatat cu surprindere că nu mai poate termina nici o frază)”.
Însă aici intervine Dumnezeu şi face un miracol care m-a impresionat profund ! Redau cuvintele fiicei regretatei Olivia Tulbure Strachină…
„Ceea ce părea însă o dramă fiziologică s-a dovedit a fi o rezolvare de excepţie la nivelul sufletului pentru că Olivia Tulbure Strachină a intrat în operaţia de amputare a piciorului stîng (cu risc maxim în contextul diabetului şi al vîrstei înaintate) „atee“ şi a ieşit „credincioasă“. Putea vorbi coerent şi cu patimă despre Dumnezeu, despre recunoştinţă pentru doctorii „de aici“ şi „de dincolo“ (cei care, din invizibil, îi asistă pe cei vizibili aici, pe pămînt). A devenit într-un mod miraculos „umană“, o fiinţă capabilă de sentimente, afecţiune, empatie, onestitate, recunoştiinţă… mama pe care mi-am dorit-o toată viaţa. Astfel, am putut trăi împreună încă un an într-un cu totul alt registru relaţional, emoţional şi spiritual. A fost o sărbătoare zilnică a întîlnirii a două suflete care puteau, în sfîrşit, comunica (uneori şi telepatic). A vrut să se spovedească cu onestitate şi a plecat, la 88 de ani, cu pacea ei interioară care i-a transfigurat chipul într-o frumuseţe aproape ireală, nepămînteană, dar vizibilă. Dacă reuşim să atingem acel nivel personal de pace interioară (nu ştiu cum şi nu ştiu cînd), putem deveni cei care sîntem, de fapt (şi nu ştim încă), putem să luăm „contact“ cu fiinţa noastră profundă neperturbată de biologicul efemer sau sabotată de ego-ul iluzoriu, să fim acum „maeştrii de mîine“, eroii propriei noastre deveniri” scrie în finalul articolului, Olivia Strachină, fiica regretatei Olivia Tulbure Strachină.
Dumnezeu să îi odihnească sufletul în pace să-i scrie numele în Cartea Vieții şi să aibă binecuvântarea să-şi petreacă veşnicia împreună cu EL în rai !
About Author
