LA MULŢI ANI, DOMNULE ING. NICOLAE BÂZGAN !

Astăzi este ziua unui om excepţional care, niciodată nu şi-a sacrificat demnitatea, familia şi inima, pentru scopuri meschine. Vorbim de un om care, în 1965 a fost adoptat de reghineni şi care, de atunci până azi, şi-a construit pas cu pas, un renume greu de egalat prin muncă sacrificiu şi seriozitate.
Ing. Nicolae Bâzgan, managerul general al Fabricii de Instrumente Muzicale „HORA S.A.”, este unul din intelectualii Reghinului care, de peste 50 de ani este pe baricadele industriei locale, reuşind să ridice prestigiul fabricii pe care o conduce în eşalonul celor mai puternice companii de profil, din Europa. L-am căutat, pentru a ne acorda un interviu într-un dublu moment aniversar pe un om care e la fel de fascinant şi în haine de gală şi în şalopetă. Să vedem ce a ieşit…
Reporter: Anul acesta se împlinesc 70 de ani de la înfiinţarea primei fabrici de instrumente muzicale din România, aici la Reghin, în care dumneavoastră trudiţi de 56 de ani. Astăzi, împliniţi respectabila vârstă de 79 de ani, şi încă sunteţi pe baricadele industriei de instrumente muzicale. Privind în urmă, cum caracterizaţi aceşti ani din viaţa unei fabrici şi din viaţa unui om ?
Manager general: Nicolae Bâzgan: Aveţi dreptate după cel de Al Doilea Război Mondial, în cadrul operei de reconstrucţie a ţării, beneficiind în zona Reghinului de lemn de rezonanţă şi de o bogată tradiţie în tâmplărie, s-a înfiinţat în 1951 fabricaţia pe scară industrială a instrumentelor muzicale. Acum 70 de ani s-a trecut de la prelucrarea primară a lemnului în şindrilă şi cherestea sau cea secundară în mobilier, rotărie și butoaie spre artă, la fabricarea viorii în cadrul I.F.I.L. Reghin, (Intreprinderea Forestieră de Industrializare a Lemnului), cum se numea la începuturi. Cel care a pus bazele producției de instrumente muzicale în oraș a fost maistrul Roman Boianciuc, ajutat de soţia acestuia Alexandrina Boianciuc şi trei tâmplari: Barra Francisc, Mihaly Alexandru, Hajdu Dominic, care au reuşit să producă în primul an 37 de viori, în primul sediu al intreprinderii, care funcționa atunci pe terenul din strada Apalinei care s-a transformat ulterior în Cooperativa ,,Lemn-Metal” și unde astăzi funcționează un cunoscut supermarket.

În şapte decenii fabrica a fost condusă de cinci șefi a fost vizitată de doi președinți de stat: Gheorghe Gheorghiu Dej în 1959 și Nicolae Ceaușescu în 1966 și 1987 și de 50 de ani cei mai importanţi artişti consacraţi din sfera muzicii româneşti continuă să își achiziționeze instrumente de la Fabrica „HORA”.
Privind în urmă la cei 79 de ani ai vieţii mele pot să spun cu mândrie că 56 de ani i-am petrecut muncind în cadrul Fabricii de Instrumente Muzicale din Reghin. Au fost nişte ani frumoşi, dar grei. Este adevărat că, în perioada comunistă am întâmpinat greutăţi, dar mă aşteptam ca, după „cucerirea libertăţii” din 1989, să avem parte de o perioadă mai bună. Însă, aceste aşteptări nu s-au confirmat, dimpotrivă am evoluat într-o direcţie nefavorabilă. Această democraţie a făcut bine, dar se putea face şi mai bine şi, acest bine s-a transformat repede în anarhie. Greutăţile pentru antreprenori au fost deosebit de mari, pentru că legislatia şi birocraţia din ţara noastră, în ultimii 30 de ani, a suferit schimbări continue şi, asta a dus inevitabil la diminuarea rezultatelor economice a oamenilor de afaceri particulari, devenind nesemnificative în contextul unei economii naţionale. Birocraţia este de zece ori mai mare acum decât înainte, cu toate că acum, zilnic se propăvduieşte necesitatea digitalizării servicilor publice şi IMM-urile din România au declanşat o luptă puternică pentru reducere birocraţiei, încă din anul 2006 şi, totuşi, încă ne confruntăm cu probleme mari la acest capitol. Iar dacă vorbim de digitalizarea informaţiei, asta este un vis sau o utopie cu toate că am putea să facem lucrurile mult mai simple. Dacă tot nu putem să implementăm noi această digitalizare, cel puţin să o copiem de la vecinii noştri. Esența nemulțumirlor sociale se rezumă la faptul că, deși România este o ţară mică, numărul birocraților este excesiv, iar eficiența politicilor statului este atât de scăzută, încât adeseori, am auzit cetățenii spunând că ar trăi mai bine fără birocrați.
Rep.: Ştiu că, în anul 1965 când v-aţi angajat în cadrul Fabricii de Instrumente Muzicale din Reghin, întreprinderea avea 120 de salariaţi şi, producţia anuală se ridica la circa 15.000 de instrumente muzicale pe an. Care este situaţia după 56 de ani în Fabrica „Hora”, dacă ar fi să ne raportăm la aceeaşi parametri de comparaţie ?
Nicolae Bâzgan: Da interesantă întrebare. Avem toate statisticile legate de indicatorii economici din 1951 până în 2021, aşa că, vă pot răspunde imediat…La sfârşitul anului 2020 aveam 217 salariaţi, am realizat o producţie de 37.146 de instrumente muzicale, şi un export în valoare de 2.522.000 de dolari. Pe lângă aceste cifre, ţin să precizez că, aceste instrumente depăşesc cu mult calitatea instrumentelor realizate în anul 1965. Instrumentele muzicale produse de HORA, sunt conforme cu standardul de calitate ISO 9001 și, satisfac cererile unui larg spectru de clienți. Ele furnizează suport pentru începători, prezintă încredere celor experimentați și dau inspirație virtuozilor.

Rep.: Care a fost cel mai bun an ca producţie din istoria fabricii Hora ?
Nicolae Bâzgan: Cel mai bun an din punct de vedere al realizărilor în cadrul Fabricii de Instrumente Muzicale „HORA S.A” din ultimii 70 de ani, a fost anul 2015, când am realizat o producţie de 72. 912 instrumente, şi un export în valoare de 4.990.000 de dolari, cu un personal format din 283 de muncitori.

Rep.: Ştiu că, de-a lungul anilor, managerul general Nicolae Bâzgan nu a fost doar un as în managementul instrumentelor muzicale româneşti, ci şi un mare filantrop care, a donat sute, poate chiar mii de instrumente, în cadrul unor festivaluri de muzică folk, ca premii, ori, pentru diverse formaţii şi ansambluri muzicale, sau pentru şcoli din Republica Moldova, dar şi municipii şi comune din judeţul Mureş. Sunt prea multe să le enumerăm pe toate, spuneţi-ne care este cea mai recentă donaţie de instrumente muzicale făcută de fabrica pe care o conduceţi ?
Nicolae Bâzgan: Da, este adevărat, că am sprijinit multe festivaluri şi concursuri muzicale începând de la cele de muzică folk şi până la cele de muzică clasică. Sincer să fiu nu am realizat niciodată o statistică dar am donat în ultimii 50 de ani instrumente muzicale de ordinul miilor, însă nu am bravat niciodată cu asta. Consider că mi-am făcut datoria. Ultima donaţie care am realizat-o, a avut loc chiar luna trecută, pe data de 12 martie, în baza unei colaborări între Şcoala de Muzică a municipiului Reghin şi Fabrica de Instrumente Muzicale „HORA”.
Rep.: Interesant, De ce nu am auzit nimic despre asta ?! Puteţi să ne daţi mai multe detalii ?
Nicolae Bâzgan: Nu aţi auzit nimic despre acest această donaţie fiindcă eu consider că „faptele bune se fac în tăcere”. Da pot să vă dau detalii exacte, dacă vă interesează. Am donat Şcolii de Muzică din Reghin, 12 instrumente muzicale ambalate în cutii, împreună cu accesorile aferente folosirii lor. Am înţeles că dotarea actuală era foarte slabă aşa că am hotărât să îi ajutăm pe aceşti copii talentaţi să poată să facă muzică chiar şi în condiţiile impuse de pandemie, să le oferim nişte instrumente care să le poată folosi, şi care să contribuie la educaţia lor muzicală.

Rep.: Domnule manager general, scăpăm de Covid sau rămânem căsătoriţi cu el pe viaţă (dacă îmi permiteţi o glumă) ?

Nicolae Bâzgan: E o chestiunea care trebuie să i-a sfârşit. Orice început are şi un sfârşit, e o regulă în universul acesta. A fost un eveniment nedorit de nimeni şi, ca din orice vis urât, trebuie să ne trezim şi din această pandemie. Pentru că orice s-ar spune pro şi contra despre această pandemie un lucru e sigur: trăim o viaţă anormală. Noi suntem obligaţi să respectăm nişte măsuri de sănătate publică şi reguli în contextul pandemiei generate de COVID 19, care ne afectează viaţa şi ne afectează piaţa. Nu trebuie să uităm că, nu funcţionează şcoli de muzică, conservatoarele, filarmonicile, nu mai avem manifestări artisitce şi, toate acestea duc la o diminuare a capacităţii intelectuale ale populaţiei şi, ne îndepărtează de la un curs real şi generos al vieţii.
Rep.: Ce face domnul Nicolae Bâzgan în timpul liber ?
Nicolae Bâzgan: În timpul meu liber mă destind în natură, cultivând în grădina casei tot felul de plante exotice şi arbuşti, adaptându-i la condiţiile noastre de climă.
Rep.: Interesant să descopăr la dumneavoastră o preocupare diametral opusă contrucţiei de instrumente muzicale. De când durează accestă pasiune ?
Nicolae Bâzgan: După 1989 am început aceste „experimente” pe teritoriul fabricii care, se întinde pe o suprafaţă de 58.000 de mp, unde am strâns de-a lungul anilor peste 80 de specii de arbori şi, azi, putem spune că, avem aici un adevărat parc dendrologic. Prima oară, am adus personal, din pădurile din zona noastră, stejari, molizi, brazi sau larice, iar apoi am continuat la iniţiativa mea să plantăm în curtea fabricii „Hora” şi alte specii de arbori aduşi din Germania, Franţa, S.U.A. sau din Asia de Est. Am plantat la Reghin, specii de pin Strobus din Statele Unite ale Americii, salcâm de California, stejar roşu, nuc cenuşiu şi pin Duglas din vestul Americii de Nord, bambus şi ginkgo biloba aduse din Japonia şi alte specii de arbori aduşi din China, precum pinul de Hymalaia sau arborele minune paulownia.

Rep.: Cine a fost mentorul lui Nicolae Bâzgan în viaţă ?
icolae Bâzgan: În primul rând tata, care mi-a spus de mic : oricât de nevoit ai fi, să nu pui mâna pe ce nu e al tău şi, apoi, mama care, m-a îndemnat la învăţătură, uneori chiar şi cu palma. Dar nu regret nicio secundă pentru că în momentul în care am început să simt gustul cărţii, am continuat să mă autoeduc singur. Am citit mult, am participat la foarte multe conferinţe de răspândirea ştiinţei şi culturii în societate, apoi am fost la foarte multe concerte educative pentru elevi şi studenţi, şi a început să îmi placă muzica bună, pe lângă muzica populară şi cea uşoară, am început să admir muzica clasică, simfonică, opera, şi apoi celelalte genuri, într-o măsură mai mare sau mai mică. Încă din acea perioadă am înţeles că muzica este vibraţie, este o stare de comunicare pură, neîngrădită de cuvinte.
Rep.: Dacă tot aţi adus în discuţie muzica, cred că ar fi interesant să afle cititorii noştri pe cine admiră Nicolae Bâzgan dintre artiştii noştri autohtoni. Daţi-ne câte un exemplu de artist care cântă pe instrumente pe care le produce Fabrica „HORA” ?
Nicolae Bâzgan: Haideţi să începem cu instrumentul nostru naţional: naiul, unde l-aş nominaliza pe maestrul Gheorghe Zamfir, care este o somitate în domeniul acestui instrument de suflat şi care reușește prin talentul său să cucerească aplauzele întregii planete. Este de admirat că a modificat forma, construcția și tehnica naiului, lărgindu-i considerabil paleta de interpretare. În domeniul spectacolelor -recital de muzică şi poezie, l-aş aminti pe distinsul cântăreţ, compozitor şi actor Tudor Gheorghe un artist polivalent, despre care nu poţi vorbi decât la superlativ.

Apoi avem mari tenori ai României, başi, soprane şi mezosoprane, pe care i-am ascultat la televizor, pentru că pe vremuri, televiziunea avea într-adevăr un rol cultural-educativ pronunţat. Existau cursuri ale limbilor străine de circulaţie internaţională, gratuite la televizor, cursuri de iniţiere muzicală, în fiecare săptămână se difuza teatru tv, pentru adulţi şi pentru copii, în fiecare săptămână se transmitea o operă, şi aşa am ajuns să urmăresc de mai multe ori, opere celebre precum „Aida”, „Traviata”, „Rigoleto” sau melodrama „I Masnadieri” de Giuseppe Verdi, fie direct de la premiera spectacolelor ,fie în cadrul unor opere filmate pentru televiziune. Îmi amintesc cu plăcere că, în perioada adolescenţei mele exista o mişcare de descoperirea talentelor muzicale din popor, şi muzica se preda în programa şcolară de două ori pe săptămână la Liceul „Andrei Şaguna” din Braşov, unde aveam o orchestră şi o fanfară a şcolii.

Existau trupe de teatru, compuse din diverse clase de elevi talentaţi, care se concurau, plus olimpiadele de matematică, limba română, istorie sau de limbi străine, care nu erau altceva decât încununarea unei activităţi îndelungate şi perseverente. Toate acestea creeau starea de competiţie şi de emulaţie, stimulând fiecăruia dorinţa de a fi cel mai bun dintre cei buni, pentru că e foarte important în viaţa fiecăruia să existe o apreciere autorizată a valorii şi talentului, o confirmare a nivelului de pregătire.
Rep.: Cum a ajuns tânărul Nicolae Bâzgan să dea admitere la Institutul Politehnic din Braşov ?
Nicole Bâzgan: Pasiunea mea a fost fizica nucleară, dar nu am putut în 1959, când am dat admitere la Facultate, pentru că atunci se punea foarte tare bază pe originea socială și tatăl meu a luptat în al Doilea Război Mondial pe frontul antisovietic și apoi, după actul de la 23 august 1944 când România a întors armele împotriva fostului aliat a luptat contra nemților. Nu putea fi considerat dezertor, pentru că el a fost un plutonier care a executat doar niște ordine, dar fiindcă a luptat împotriva sovieticilor, nu am avut nicio șansă să fiu admis. Chestionarul de admitere avea inclusă o întrebare cheie referitoare la acest subiect și eu nu am mințit, în legătură cu tata pentru că oricum s-ar fi aflat. Așa că am rămas acasă. Așa am absolvit institutul Politehnic din Brașov, foarte bine cotat la vremea respectivă, poate primul după București cu o mulțime de somități în domeniu cu masterate în Germania, Franța și Marea Britanie, profesori dintre care mulți au adus prestigiu științei românești și care au făcut parte din echipa de cercetare a academicianului Horea Hulubei la Institutul de Fizică Atomică. Ideea este că am avut de unde să învăț și Reghinul mi-a facilitat punerea în practică a cunoștiințelor mele.
Rep.: Mi-aţi povestit că în 15 iunie 1965, când va-ţi prezentat la Reghin, în fața directorului, cu repartiția în mână, acesta v-a spus că se bucură că aţi venit, pentru că, tocmai avea nevoie de un inginer la Fabrica de Lăzi. Iar dumneavoastră i-aţi răspuns: tovarășu director, eu nu m-am pregătit atâția ani în facultate pentru a face lăzi, ci pentru alte produse cu tehnologii mai performante, și o valorificare mai bună a masei lemnoase. Cât de greu a fost să urcaţi toate treptele, de la inginer stagiar până la manager general, într-un oraş străin în care aveaţi pile şi relaţii, doar pe forţele proprii ?

Nicolae Bâzgan: Nu a fost uşor, dar după ce l-am convins, pe director să mă repartizeze la Fabrica de Instrumente Muzicale unde, din aceea zi am activat fără întrerupere, până azi. A fost un drum lung cu multe obstacole de la 23 de ani până la 79 de ani cu urcuşuri şi coborâşuri dar şi cu multe realizări şi împliniri. La început am activat ca inginer stagiar, apoi ca inginer tehnolog, după un an și jumătate am fost avansat la funcția de șef de secție, și de peste 50 de ani pe funcția de director sau de manager general. Însă, eu consider că funcția mea și azi e tot de șef de secție chiar dacă în organigramă e scrisă altfel. Am muncit mult şi rezultatele cred că vorbesc de la sine. Am prins toate metamorfozele acestei fabrici din ultimii 56 de ani.
Vă pot da câteva exemple care îmi vin acum în minte: în 1965 am fost martor la incendiul de la hala gatere a I.P.L.-ului, în 1967 am devenit şef de secţie, am fost martor la inundaţiile din 1970 din fabrică, am fost martor la apariţia pe piaţă a chitarei electroacustice „Triumf” în 19178, când s-a dat în folosinţă noua clădire în 1980, am prins la Revoluţia din1989, privatizarea Mebo, am prins recesiunea economică din 2008 -2010, şi acum pandemia de COVID 19. Era să uit de acel Decret 50 din luna mai a anului 1990, care scotea la pensie bărbaţii la 55 de ani şi femeile la 50 de ani, cu ultimul salariu de încadrare care l-au avut în cadrul întreprinderii unde au lucrat. Acest Decret a fost o tentaţie foarte mare pentru mulţi din subordonaţii mei şi, îmi amintesc că atunci am pierdut o şeptime din efectivul fabricii, adică mai precis 15% din personal. A fost o lovitură grea pentru mine şi pentru fabrică şi inevitabil s-a simţit un recul în producţia instrumentelor muzicale din acel an.
Rep.: Domnule manager general a-ţi pomenit mai devreme de tatăl dumneavoastră cum că a fost unul din oamenii care au avut un rol important în devenirea dumneavoastră. Cine a fost tatăl ing. Nicolae Bâzgan ?
Nicolae Bâzgan: S-a născut în Bucovina în comuna Brăieşti, lângă Ipoteşti, lângă Flămânzi, sate celebre pentru istoria naţiunii române. A fost fiu de ţăran, s-a născut în anul 1908 şi se numea tot Nicolae Bâzgan. La 10 ani a rămas orfan de tată şi a trebuit să muncească de tânăr alături de fraţii săi mai mari ca să-şi poată întreţine familia. I-a venit rândul să vină în armată şi, acolo s-a afirmat ca bun executant şi a învăţat repede meseria de militar, iar la finalizarea stagiului obligatoriu a rămas în cadrul unităţii ca sergent. După ce a izbucnit cel de-al Doilea Război Mondial şi România s-a aliat oficial cu Puterile Axei sub pretextul de a recupra teritoriile amputate în iunie 1941, tata a fost trimis pe front şi a luptat cu Armata Română atât în Est cât şi în Vest, iar la terminarea conflagraţiei mondiale era deja avansat la gradul de plutonier major. După terminarea războiului a fost demobilizat, pentru că pe tata nu îl interesa politica şi nu era membru de partid. Aşa a ajuns să se angajeze la Uzinele „Steagu Roşu” din Braşov, de unde a şi ieşit la pensie ca muncitor şi, s-a stins din viaţă în anul 1979.
Rep.: Dacă tot am vorbit de familie, spuneţi-ne ceva şi despre copii dumneavoastră ?
Nicolae Bâzgan: M-am căsătorit în anul 1973 la Reghin şi aşa am ajuns tată a două fete. Fata cea mică este plecată din România, spre deznădejdea mea iar fiica mea cea mare este în Bucureşti şi conduce magazinul de instrumente muzicale de prezentare al fabricii „HORA”. Deşi, sincer să fiu, aş fi dorit să fie mult mai aproape de mine, să poată continua munca mea de aici, de la Reghin. În Germania de exemplu, pe lângă dorinţa tinerilor de a se consacra într-un domeniu de activitate, există şi o lege nescrisă ca, copii să continue meseriile părinţilor şi a bunicilor şi, ar fi fost frumos ca şi în familia mea să se întâmple asta. Fiica mea cea mare Adriana Bâzgan, a studiat Limba Engleză şi Germana la Cluj, are doi copii, un băiat şi o fată şi, locuieşte în Bucureşti. Fiica cea mică Nicoleta Bâzgan, după ce a absolvit Filologia la Cluj, a plecat în Statele Unite ale Americii, în Columbus Ohio, unde şi-a luat doctoratul în filologie, iar ulterior a devenit profesor universitar în Statele Unite ale Americii la Universitatea din Maryland, Baltimore, însă momentan se află în Belgia, la Bruxelles, într-o misiune de cercetare a istoriei Uniunii Europene.
Rep. : Pe final de interviu, vă rugăm să transmiteţi un gând pentru credincioșii care duminică, 4 aprilie, vor serba Paștele?
Nicolae Bâzgan: Celor care sărbătoresc Sfintele Paşte le doresc să aibă parte de pace, bucurii şi multă sănătate !
La finalul interviului site-ul „viselenuautermenlimita.ro” a oferit managerului general ing. Nicolae Bâzgan o „Diplomă de Excelenţă” pentru înalte valori umane: demnitate, respect şi curaj pentru promovarea industriei la superlativ a Reghinului în România şi în întreaga lume. La mulţi ani, Domnule manager general Nicolae Bâzgan ! La mulţi ani, „HORA” Reghin !