LEGENDA LUI POPA URSU “A TRĂIT ŞI A MURIT CA UN SFÂNT”
Prima atestare a satului Orşova, o găsim în 1453 cu numele Urşua. iar in 1750 in colectia “Casanki” o găsim sub numele de Urșova. Apoi în anul 1854 in colectia “Moknoi” este trecută sub numele de Orșova care este de origine latină.
Schimbarea aceasta de nume, spun localnicii că ar proveni de la popa Ursu – adevărată legendă, datorită curajului de care a dat dovadă în vremurile tulburi prin care a trecut credinţa şi libertatea sătenilor din Orşova, din comuna Gurghiu din actualul judeţ Mureş.
În locul numit până astăzi “POIANA MĂNĂSTIRII”, spune istoria şi tradiţia locului, dăinuia o mănăstire ridicată de câţiva călugări, unde se adunau sătenii în zilele de sărbătoare, iar preotul Ursu, prin cuvintele blânde le mângăie sufletele zdrobite.
În serile lungi de iarnă adunau copiii satului în tinda mănăstirii, slobozindu-le în suflet lumina slovei şi a dragostei de libertate.
În acele vremuri, grofii luau totul, nu mai rămânea decât sufletul din om şi credinţa sa străbună.Într-una din zile, a venit o veste ca un fulger pe toată Valea Gurghiului cum că noua stăpânire a hotărât ca cei ce nu-şi lasă credinţa să fie încătuşaţi iar bisericil distruse. Oamenii s-au adunat, grupuri, grupuri în curtea mănăstirii, iar pe scările de lemn de stejar a ieşit popa Ursu care le-a vorbit aşa:
-Ştiu pentru ce a-ţi venit fii mei ! Am auzit şi noi şi totul este adevărat, dar nu uitaţi fraţilor că noi aici ne-am născut odată cu credinţa. Noi n-am venit de nicăieri, în această glie şi în această credinţă s-au născut moşii şi strămoşii noştri. Este amar paharul ce ni se întinde dar în această credinţă trebuie să trăim şi să murim şi noi şi umaşii, urmaşilor noştri. Cui îi este frică să treacă la duşman ! Cine vrea să lupte alături de noi şi de sufletul strămoşilor noştri va rămâne. Ne-au furat toul, numai striele de pe noi le mai avem, sufletul şi credinţa. Pe acestea nu le vom da nici din mormânt.
La îndemnul preotului oamenii auînceput să facă în jurul mănăstirii un zid din care şi pluguri de lemn, bolovani şi trunchiuri de copaci. Veştile ce veneau de pe Mureş erau tot mai grele, mai apăsătoare; au ars Mănăstirea Urmenişului, Mănăstirea Craifalăului, Mănăstirea Sînmihaiulului, Mănăstirea Chiherului. într-una din zile un călăreţ a adus vestea că bandele de jefuitori sînt în Reghinul-Săsesc, iar mîine în zori vor pleca pe Valea Gurghiului. Era o zi de iarnă geroasă. Muscalul sufla de peste Carpaţi de pe ustura măduva oaselor. Sătenii s-au strîns în curtea mănăstirii, bătrâni, femei, copii, bărbaţi cu furci, securi şi coase să-şi apere şcoala şi credinţa străbună.
Noaptea a căzut peste împrejurimi, grea ca de plumb, cernită ca inimile oamenilor care după zid aşteptau încleştarea.
A doua zi dimineaţa clopotul din turn începu să sune într-o dungă, focurile s-au aprins pe dealuri, oamenii s-au aşezat fiecare la locul stabilit. în curînd cîteva obuze zbîrnîiau pe deasupra oamenilor şi se sparseră undeva departe în stînca Ursui, apoi tot mai aproape, au căzut în curtea mănăstirii unul lovind turnul.
Clopotul a tăcut, iar straja urlînd a căzut acoperit de moloz şi lemne. La ordinul preotului Ursu, după zid era o linişte de mormînt. Păgînii au crezut că mănăstirea e părăsită şi un grup de 20 de soldaţi au început să înainteze spre mănăstire pentru a-i da foc. Când au fost la cîţiva paşi arcurile de lemn cu coarde din păr de capră s-au întins, în acea zi coasele şi furcile şi-au spus cuvîntul, încleştarea a fost crudă, mănăstirea şi satul au fost arse din temelii.
O parte din cei rămaşi în viaţă în frunte cu popa Ursu au fost prinşi şi ferecaţi în lanţuri. A doua zi dimineaţa lumea a putut vedea pe drumul ce duce spre Reghin un om desculţ, cu capul gol, părul răvăşit de vânt, cu cioarecii şi cămaşa năclăită de sânge, cu mîinile legate la spate, mergea înfruntînd troienele, urmat de o trupă de jandarmi cu pene de cocoş, călări. Peste cîteva zile au fost strînşi toţi iobagii satelor învecinate în piaţa Reghinului-Săsesc unde urma să fie judecaţi cei vinovaţi. Mai întîi şi-a făcut apariţia preotul Ursu, urmat de jandarmi. A fost urcat pe podium, a privit peste oameni, apoi privirile i s-au pierdut undeva departe în gol, peste Carpaţii îneguraţi. Ea ce se gîndea, nimeni nu putea şti, poate la Suceava, la Neamţu unde spuneau bătrînii că învăţase carte şi prinsese dragoste în suflet de cei oropsiţi.
Se spune că generalul Bucow personal a ţinut să îl judece pe Ursu. S-a urcat pe podium, s-a aşezat la masă, apoi l-a întrebat pe preot:
– Tu cîine ai avut ultima dorinţă să vii în faţa mea cu crucea în mînă — şi doar ieri ai ridicat satele vărsînd atîta sînge nevinovat?
Ursu şi-a schimbat privirea, ochii i s-au transformat în două săgeţi, iar vorba-i de tunet a despicat văzduhul:
– Eu n-am vărsat sînge nevinovat, ci mi-am apărat pămîntul şi credinţa străbună, măria ta ! Cînd a fost vorba de ţară, am ştiut ţine în stînga crucea şi-n dreapta sabia, azi mor, dar nu uitaţi, urmaşii urmaşilor mei vor şti mînui crucea şi sabia şi vor înfrunta toate furtunile vremii pînă vom avea drepturi egale cu toate neamurile pămîntului.
Generalul Bucow s-a ridicat în picioare, a dat cu pumnul în masă, strigînd cît îl ţinu puterile: Taci câine ! Apoi făcu semn unui soldat care era în dreapta preotului. Acesta, ridicînd sabia, dintr-o singură lovitură făcu să-i zboare capul. Trupul i-a fost târît de soldaţi la marginea oraşului şi lăsat în seama cîinilor şi corbilor.
(Adolf Nikolaus von Buccow în calitate de comandant militar al Transilvaniei a pus în aplicare măsurile de impunere a autorității dispuse de Curtea de la Viena, măsuri îndreptate cu precădere împotriva românilor ortodocşi şi secuilor din Transilvania, motiv pentru care a rămas în memoria celor două grupuri etnice ca personaj negativ şi un adevărat un tiran crud și sângeros. A condus acțiuni de represalii împotriva secuilor – precum a fost Masacrul de la Siculeni și de persecuții asupra românilor ortodocși din sudul şi nordul Transilvaniei, dispunând închiderea și distrugerea mănăstirilor ortodoxe -cum a fost şi cazul Mănăstirii Orşova – Nota redacţiei).
Aceasta este legenda eroului şi mărturisitorului dreptei credinţe: POPA URSU care pentru dragoste de neam şi credinţă, pentru curajul de a mărturisi ADEVĂRUL cu preţ de sânge se odihneşte în înaltul cerului, iar de acolo de sus, de lângă Dumnezeu priveşte cu ochii sufletului spre noi, cei care adunaţi aici în Poiana Mănăstirii, dorim să-i reînviem memoria.
Din dorinţa de a readuce la lumină acest loc atât de frumos numit “Poiana Mănăstirii, cu sprijinul unor oameni în vârstă care care mi-au indicat locul unde a fost mănăstirea, am ridicat în anul 2019 o troiţă pe care am sfinţit-o în data de 27 octombrie 2019, în prezenţa Pr. Protopop Valentin Vârva şi a preoţilor: Vasile Munteanu şi Călin Şipoş , iar în data de 13 septembrie 2020 împreună cu credincioşii am săvârşit prima Sfântă Liturghie în faţa acestei troiţe urmând să ne rugăm în acest loc şi să dăm Slavă lui Dumnezeu pentru toate !
Pr. Dan Covrig
About Author
