NOI DOCUMENTE DESPRE PINTEA VITEAZUL – CĂPITANUL DE HAIDUCI CARE A AVUT 74 DE GĂZDUITORI ÎN 37 DE SATE RĂSPÂNDITE ÎN TREI COMITATE ŞI CARE A REALIZAT INCURSIUNI DE PRADĂ ÎN POLONIA, UNGARIA, SLOVACIA ŞI TRANSILVANIA !
Personaj istoric, trecut cu timpul în legendă, Pintea Viteazul ni se dezvaluie tot mai mult datorită strădaniilor cu care istoriografia zilelor noastre l-a luat în atenta ei cercetare, încadrandu-i faptele şi mişcarea pe care a condus-o, în istoria naţională. De numele lui Pintea Viteazul se leagă o serie de legende în care se regăsește Maramureșul. Una dintre ele spune că acesta a fost haiducul al cărui scop în viață a fost să-i scoată pe români de sub jugul habsburgic, însă a sfârșit împușcat. Coiful și cămașa lui de zale se păstrează și acum într-o biserică veche din localitatea Budești.
Născut în Magoaja, comună romanească din fostul judeţ Someş, Pintea cunoaşte din tinereţe obida muncii la stăpîn, iar nedreptärile şi numeroasele nelegiuri ale austriecilor şi ale feudalilor unguri, urzite concomitent cu Unirea unei părţi a românilor cu Roma, silesc pe Pintea ca, împreună cu alţi voinici de seama sa, „să se retragă în munţi şi să creeze în ţinutul Chioarului şi (al) Băi Mari unul din focarele mari ale mişcărilor ţărăneşti anterioare răscoalei lui Fr. Rákóczi“.
Haiducia lui Pintea e semnalată pentru prima dată la 1694 în jurul localitatii Baia-Sprie, apoi, la 1699 la Baia-Mare pentru ca, un an mai tirziu, în 1700, faptele şi faima lui să constituie o preocupare a intregului principat, măsurile luate pentru prinderea şi suprimarea lui intrecând din amploare, forme şi diversitate, acţiunile intreprinse vreodată împotriva haiduciei.
Legendă şi istorie îşi dau mîna azi şi slăvesc sau povestesc vitejia lui Pintea. Cunoscut din muntii Gutiiului înspre Satmar, din Baia-Mare în întreg Maramureşul, faima lui se face în scurt timp cunoscută pînă în Polonia. La îndemnul lui, cete organizate prădau fără cruţare şi alegere curtile nobiliare din Sălaj pînă în Bihor, în Someş sau Bisitriţa şi Năsăud. Şi Bucovina păstrează în tradiţia orală urme de microtoponimie, lăsate de prezenţa lui Pintea sau a oamenilor lui pe acolo.
Căpitan iscusit a trei cete principale de haiduci, Pintea îşi reţinuse, sub conducerea-i nemijlocită, 120 „de feciori — de voinici“ înzestraţi cu cele mai bune arme. Cu ei, Pintea băga, nu arareori, fiorii groazei în paza oraşelor şi a tîrgurilor, nimicind poterele, dezarmînd și jefuind caravanele comerciale ale vremii, dar mai ales pe bogătaşi, fapte care spre anul 1700, îl aureolaseră cu o asemenea faimă, în stare a suscita invidia celor mai importante autorităţi politico-administrative ale Principatului transilvănean.
Cunoaştem un fapt nelipsit de o profundă semnificaţie istorică. La începutul anului 1699 generalul Loewenburg, comandantul cetăţii Satu-Mare, e împins de împrejurări să încheie cu Pintea Viteazul o asemenea înţelegere dezonorantă pentru el potrivit căreia, Pintea şi flăcăii lui nu numai că nu sînt pedepsiţi pentru prăduciunile făcute, dar li se promit, la date fixe, anumite sume, subsidii în bani, importante desigur, interzicînd a mai fi numiţi „tîlhari“ şi toate acestea cu condiţia ca să renunțe la prăduciuni. Suma pusă în discuţie nu putea fi neînsemnată, de vreme ce trebuia suportată prin contribuţia comitatelor, ai căror reprezentanţi se reîntîlneau pentru fixarea proporţiilor contribuţiilor, în octombrie 1699, la Satu-Mare.
Un an mai tirziu, asediile repetate la care Pintea a supus oraşul Baia-Mare, ţinîndu-l fără întrerupere în greaua chingă a încercuirii, vor fi determinat pe bogătaşi, nobili şi autorităţi să întreprindă măsuri mai drastice pentru asanarea acestei mişcări ce continua să se lăţească „peste tot Ardealul“.
O călătorie de studii în străinătate ne-a ocazionat descoperirea unor rapoarte, din anul 1700, înaintate Guberniuluii Transilvaniei care prin informaţiile ce le conţin aruncă lumină asupra strădaniiior depuse de autorităţi de a prinde pe Pintea, cît şi cunoaşterea, pe aceasta cale a conţinutului „Extrasului cercetarii anchetei răufăcatorilor publici ai lui Pintea (publicum malefactorum) sau registrul numelor tăinuitorilor şi declaraţile /acestor/răufăcători publici date fie de bună voie (tamspontaneae) fie prin tortură…“.
În ordinea cronologică a redactării lor, documentele la care ne referim redau strădania cu care autorităţile principatului, de la comitate pînă la Guberni, înţelegeau să colaboreze pentru prinderea lui Pintea. Reflectând incapacitatea nobilimii de a asana larga mişcare condusă de temerarul haiduc maramureşan, rezultă ca s-a dispus, la nivel larg zonal, pînă prin Bihor, urmarirea şi prinderea capului mişcării, prin însăşi dispoziţia Guberniului emisă din Alba Iulia (reşedinţa acestei autorităţi de guvernământ), la 18 august 1700.
Potrivit unui raport din 13 septembrie 1700 emis la Adunarea generală a comitatului Bihor (Universitas dominorum praelatorum bairoп [UNK] [UNK]… magnatum et nobilium) în această jurisdicţie îndepărtată de zona principală a operaţiunilor, rezulta că“ …două plaşi întregi sânt la pândă în arme“. Nobilimea comitatului nu speră însă la vreun rezultat cât de cât palpabil dacă nu vor sosi aici şi cete înarmate promise de guberniu, spre a-i putea astfel încercui.
Concomitent cu cei din Bihor, probabil în temeiul aceleiaşi dispoziţii guberniale din 18 august, şi oficialitatea comitatului Solnocul Interior raportează din Dej, la 17 septembrie 1700, prin pana comitelui suprem Kemény János stările de lucruri de aici.
Se relatează, astfel că la 15 septembrie, cu două zile înainte deci, Pintea s-ar fi aflat în plină zi, în satul natal din apropiere, Măgoaja, unde a bătut strajnic pe cîţiva nobili încărcîndu-se cu alimente şi i s-a pierdut urma. La data redactării raportului, potrivit informaţiilor de ulltima oră, semnatarul acestuia ştia că Pintea se afla în pădurea satului Glod în acelaşi comitat, avînd intenţia ca în noaptea următoare sa jefuiască acel sat. Deşi în posesia acestei ştiri, autoritatea comitatului — se spune în raport — ar fi trebuit să-l urmarească spre a-l prinde, dar neavînd ajutorul „nemţiilor“ din armata regulată staţionată prin împrejurimi, n-au cutezat s о facă pe cont propriu. Acest plan neputind fi astfel realizat, comitatul Solnocul Interior a încredinţat urmărirea lui Pintea unui oarecare Sidó András… pe care intenţionăm să-l trimitem la pîndă în spatele lor (haiducilor) dacă între timp nu dispar, îi vom ataca, cu nemţii şi comitatul“.
Cu referire la baza de masă a haiduciei lui Pintea, documentul pecare-1 comentăm este cît se poate de concludent. Rezultă că nici juzii săteşti (primarii) nu contribuie în vreun fel la interceptarea lui Pintea cu toate că ei sînt aleși în această demnitate, din pătura mai îmbogăţită a satelor. Din acest motiv, raportul se plânge guberniului că dacă„ …dintre juzii săteşti din aceştia cei faţă de care există cu siguranţă suspiciune nu vor fi pedepsiţi în mod exemplar, aceasta răutate nu se va sfârşi“. Li se mai impută că „Dacă nu se ridică împotriva lui (Pintea)măcar dacă ne-ar da, ştiri /fie şi/ rare i–аm putea da mai uşor de urme dar /juzii sateşti/ nu fac nici măcar atît“.
Starea moral-politică din cuprinsul comitatului este redată în culori sumbre, de raportor care afirmă că deci nobilimea funcţionară, asesorii şi judecătorii comitatului au venit la Dej spre a (ţine scaunul de judecată, nu s-au prezentat în schimb impricinaţii, iar cei care s-au prezentat sunt nepregatiţi şi foarte prost dispusi, neştiind „…în care ceas ce nenorocire vor afla despre familiile lor“. În continuare, corespondentul din Dej mai este de părere că dacă vor continua s-ăi întarîte pe haiduci cu urmărirea, aceştia se vor răzbuna cu siguranţă pe acei nobili се о vor face. În fine, cel de al treilea document la care ne referim este emis În Şieu la 22 septembrie 1700, fiind redactat de acelaşi Kemény János, proprietarul întinsului domeniu din Brincoveneşti (comitatul Turda) de pe Mureşul superior, ajuns comite suprem, sau, în orice caz, oficialitate de frunte la acea data a Comitatului Solnocul-Interior.
Raportorul se adresează de asemenea gulberniului şi redă mai pe larg starea de lucrări din comitat. Se rellatează ca va fi foarte greu de dat de urma lui Pintea, dar unele speranţa nu lipsesc, fiind legate de sosirea. În curind, din scaunul secuiesc Trei Scaune a unui escadron de grăniceri, care va traversa de la Tirgu-Mures, Cîmpia spre a nu fi identificaţi. Cînd vor sosi, se va putea spera să se treacă la urmărirea eficientă a cetelor lui Pintea.
Informaţia cea mai onorantă pentru Pintea şi haiducii lui, continuta de acest raport, este desigur confirmarea luptei surde şi farä sperantă, imprimată în opinia publica oficialä a vremii. Dovada o face mentalitatea autorului actului, baronul Kemény János, el insuşi un zelos urmaritor al lui Pintea, care auzind de armistiţiul încheiat de generalul Loewenburg cu viteazul căpitan de haiduci, traieşte un sentiment de bucurie şi de siguranţa in viitor. El găseşte că „Dacă ar fi sigura gratierea lui Pintea (graţiere al cărui merit ar fi de a nu i se imputa … faptele săvîrşite până acum crede ca s-ar preda….”
Într-adevar, un asemenea armistiţiu se cunoştea că fusese încheiat cu un an înainte, între generalul din Satu Mare şi Pintea şi, se pare că era avantajos căpitanului de haiduci, de vreme ce primea subsidii periodice de la comitatele invecinate, din Salaj, Maramureș, Solnoc, ci şi, desigur, de la oraşele Baia-Mare şi Satu-Mare. Măsura intermitenţei acestui armistiţiu n-o cunoaştem, dar este cert că el a durat din septembrie 1699 până cel puţin in august anul următor, cînd prigoana începe din nou, iniţiată fiind de guberniul Transilvaniei.
De fapt ne aflam în posesia datelor conţinute de extrasul protocolului de ancheta a unora din ortacul lui Pintea. o ancheta privatä facută probabil suplimentar la cererea negustorilor greci şi a comerciantilor păgubiti, fiindcă din conţinut se observă că se urmarea despagubirea, prin stabilirea celor care i-au găzduit, care s-au putut importa ai de bunurile furate, sau cunosc locul depozitarii lor cit şi eventual pe cei cîrora şi s-au vândut 11. De aceea, cei 14 ortaci arestaţi sunt întrebaţi în privinţa găzduitorilor lor şi a eventualilor colaboratori, „tîlhari“ neprinşi încă, tăinuitori sau mesageri în măsura a da noi relaţii.
Se cunoaste faptul că anterior anchetei, al cărei conţinut urmează să-l facem cunoscut, consiliul oraşului Baia Mare a capturat un ortac de-al lui Pintea pe care l-a trimis sub buna pază generalului conte Loewensburg la Satu-Mare. Confirmind primirea robului, generalul trimitebaimarenilor si un interogatoriu ale carui intrebari au fost formulate degreci prin pretorul din localitate. Conținutul său aruncă lumină şi asupra interogatoriului nostru din 12 iulie 1701. De asemenea, se mai cunoaste un proces verbal de ancheta datat din14 aprilie 1701, menţionat de Dariu Pop, autorul articolului din anul 1934, ca existând atunci în arhiva orasului Baia-Mare.
O confruntare între cele două protocoale de anchetă este în prezent imposibilă întrucit cel folosit de Dariu Pop în 1934 nu se mai păstrează. Şi fără această confruntare, însă, ne putem da seama că este vorba de două anchete distincte, intrucit subiecţii lor sint cu totul diferiţi. Protocolul din 14 aprilie 1701 conţine depoziţiile făcute de Damian Dan din Satu-Nou de Sus, Botos Nicolae căsătorit în Terebeşti, Simion Thuro din Săsar, care se referă uneori în declaraţiile lor la unele fapte şi persoane pe care le evidenţiază interogatoriul din 12 iulie 1701.
Cercetarea în ancheta inclusă în document a fost efectuată la Satu-Mare de catre Viski Jánosi jude al comitatului Satmar, ajutat de Mihai Dekan asesor jurat al aceluiaşi comitat. Documentul este fasciculat, cuprinzînd şase file scrise pe ambele feţe, in limbile latină şi maghiară cu o grafie de accesibilitate redusă.
Conţinutul documentului ne introduce în lumea de amănunte, mai puţin cunoscute, a haiduciei, acele elemente fără de care haiducul nu e haiduc, ci tâlhar sau hoţ de rând, sau fară de care sfârşeşte în scurt timp a mai exista. Câzind în nenumăratele capcane ale poterelor, ale vânzătorilor şi apoi, fără îndoială, lugubrul leganat cu laţul la gât. Din datele cuprinse în aceasta cercetare Pintea câştigă, nu pierdedin dimensiunile-i simbolice. Sântem în măsura să ne dăm seama de vastele lui cunoştinţe de ordin tactic şi strategic, de capacitatea lui de a ş-i încropi o reţea întinsă şi bine întemeiată de tăinuitori, găzduitori, mesageri, gata oricând să-l slujească cu credinţă (s.n.).
Ne putem face apoi o imagine mai apropiată de realitate, despre întinderea în spaţiu a acţiunilor intreprinse şi în care i se recunostea autoritatea, fiind considerat aidoma unul judecator drept şi imparţial în atâtea pricini. Numărul său de găzduitori, 74 din peste 37 de sate, răspîndite între comitate: Satu-Mare, Bihor, Maramureş şi în trei districte: Chioar, Lăpuş, Bistriţa cât şi incursiunile de pradă infăptuite în Polonia, Ungaria, Slovacia şi desigur în Transilvania nord-vestică, numai potrivit mărturisirilor din acest document, ne dau posibilitatea să ne facem o imagine asupra amplorii acţiunii lui Pintea Viteazul, motivindu-se astfel marele-i renume şi faima nemaintilnită, la niciunul din haiducii cunoscuţi până acum, la noi.
Pintea a acționat cu cetele lui de haiduci în comitatele Sătmar, Maramureș, Bihor și districtul Chioar, dar mai ales în jurul orașului Baia Mare. Teama nobilimii a fost atât de mare, încât împăratul Leopold I acordă, printr-o scrisoare din 23 aprilie 1701, un premiu de 500 de taleri aceluia care-l va preda, viu sau mort.
Acțiunile haiducilor conduse de Pintea Viteazul au pregătit iobăgimea din părțile Maramureșului pentru răscoala antihabsburgică și antifeudală din 1703-1711. Nu este întâmplător faptul că tocmai această regiune devine punctul de plecare al răscoalei conduse de Francisc Rákóczi al II-lea. Alăturându-se răscoalei antihabsburgice, haiducii conduși de Pintea au săvârșit numeroase acte de vitejie. Rákóczi însuși este entuziasmat, primind vestea participării lui Pintea la această amplă mișcare anthabsburgică și antifeudală: ”O veste prea plăcută m-a surprins căci Pintea lotru, făimos din Meziș (dar nu numai din Meziș, ci și din Codrul și din strâmtorile de la Sălaj, din Munții Băii Mari, ai Cavnicului și din Maramureș), de origine valah, ca să-și dovedească credința ce-mi păstrează, tăbărâse sub murii (zidurile-n.n.) cetății Băii Mari”.
În primăvara anului 1793, mai multe orașe din nordul Transilvaniei (Zalău, Sătmar, Bistrița, Dej, Sighet) cad în mâna răzvrătiților. Armata lui Pintea trebuia să cucerească cetatea Baia Mare. În luna august, orașul era sub asediu. În urma unei ambuscade, Pintea este împușcat mortal (14 august) în fața porții de sud a orașului, în apropiere de Bastionul Măcelarilor. ”Primul român din Maramureș care sări în ajutorul lui Rákóczy a fost Grigore Pintea, care la 14 august 1703 asedia cu haiducii săi Baia Mare, sfărâmând porțile orașului. În cursul luptei, Pintea a fost rănit și prins, apoi la 22 august împușcat din ordinul consilierului Ștefan Decsy și înmormântat pe locul rezervat răufăcătorilor. Rákóczy scrie cu admirație despre Pintea în memoriile sale. El a ordonat chiar și o anchetă pentru descoperirea asasinilor săi, însă aceștia devenind în răstimp unii din cei mai buni partizani ai revoluției, ancheta s-a mușamalizat.” Se mai spune despre el că era viteaz.
În biserica din Budeşti se află o cămașă de zale și un coif pe care le-ar fi purtat Pintea sau pe care le-ar fi luat în luptă de la tătari, iar la muzeul din Baia Mare sunt expuse armele și harnaşamentul pe care le folosea.
Pe serpentinele de coborâre din pasul Gutin spre Baia Mare puțin mai jos de hanul Pintea Viteazul se află mormântul (poate cenotaful ) acestuia. Pe placa de marmură este înscris textul: “Legenda spune că Pintea Viteazul a cărui viață a fost curmată de uneltirile nobililor din Baia Mare la 7 august 1703 a fost înmormântat în acest loc de către oștenii săi”.
Despre Pintea Haiducul, acest „Robin Hood” al Maramureşului legendele dăinuie şi după mai bine de 300 de ani de la dispariţia care a fost cântat atât de frumos, ca nimeni altul, în baladele şi doinele nemuritoare ale acestui pământ.
Surse tex şi foto:
About Author
