O ANALIZĂ DESPRE PROFESORII CARE SE SPOVEDESC LA PAŞTELE CAILOR

Există o discrepanță pe care școala o ascunde uneori în tăcere: aceea dintre discursul despre valori și felul în care ele se reflectă, zi de zi, în relația cu elevii.

Nu este vorba despre directori sau despre structuri, ci despre modul în care unii dascăli ajung să își piardă empatia în contactul direct cu elevii, transformând ceea ce ar trebui să fie apropiere într-o răceală care rănește și persistă.

Dincolo de note, discipline și aparențe, rămâne întrebarea esențială despre responsabilitatea pe care o poartă un dascăl nu doar față de materie, ci față de formarea unor caractere aflate la început de drum.

Există o categorie aparte de profesori. Îi întâlnești uneori prin școli atotștiutori, care, sub pretextul autorității didactice, ajung uneori să umilească elevii, iar duminica îi vezi în primele rânduri la biserică. Vorbesc despre morală, despre respect, despre bunătate și despre valorile care ar trebui să călăuzească o comunitate. Însă, odată întorși la catedră, uită adesea tocmai lecțiile pe care pretind că le prețuiesc.

Nu mă refer la profesorii exigenți. Exigența este necesară. Nu mă refer nici la cei care cer muncă, disciplină și seriozitate. Școala nu poate exista fără acestea. Mă refer la acei dascăli care transformă catalogul într-un instrument de răzbunare și ora într-un exercițiu de putere.

Pentru ei, elevul nu mai este un om aflat în formare, ci o țintă. O notă mică nu mai este o evaluare, ci un mesaj. Un patru sau un cinci nu mai reprezintă nivelul cunoștințelor, ci satisfacția de a demonstra cine deține controlul.

Ceea ce surprinde nu este severitatea lor, ci contradicția. Cum poți vorbi despre iertare și înțelegere, iar apoi să refuzi orice șansă de îndreptare? Cum poți predica despre caracter, dar să ignori efectul pe care propriile gesturi îl au asupra unor copii și adolescenți?

În spațiul public, există uneori și o altă imagine a acestor persoane: aceleași voci pot fi auzite cerând îmbunătățirea condițiilor de muncă, salarii mai mari sau participând la proteste, în timp ce în relația directă cu elevii nu întotdeauna aceleași principii de echilibru și respect se regăsesc în mod consecvent.

Există o ironie amară în faptul că unii oameni vorbesc despre bunătate, compasiune și respect, dar lasă în urma lor umilință, teamă și resentimente. Nimeni nu poate predica lumina câtă vreme seamănă întuneric în sufletele celor pe care are datoria să-i formeze.

Un profesor nu este respectat pentru că inspiră teamă. Nu este admirat pentru că poate umili. Nu este apreciat pentru că are puterea de a decide o medie. Respectul autentic vine din competență, echilibru și capacitatea de a rămâne drept chiar și atunci când este supărat.

Din nefericire, există profesori care confundă autoritatea cu orgoliul. Ei nu construiesc încredere, ci resentimente. Nu formează caractere, ci lasă răni care rămân în memorie mult după ce clopoțelul a sunat pentru ultima dată.

Poate că înainte de a le cere elevilor să fie mai buni, unii dintre acești dascăli ar trebui să se privească mai atent în oglindă. Fiindcă adevărata lecție nu se predă din manual. Ea se predă prin exemplul personal. Iar exemplul nu poate fi niciodată răutatea.

Există note care se uită și există profesori care se uită. Dar există și note care rănesc, nu prin valoarea lor, ci prin nedreptatea pe care o poartă. Catalogul se închide la sfârșitul anului școlar, însă amintirea unui profesor drept sau a unuia răzbunător poate rămâne o viață întreagă.

De aceea, înainte de a pune o notă, orice dascăl ar trebui să-și amintească un lucru simplu: în fața sa nu stă o cifră, ci un destin aflat la început de drum.

Când astfel de oameni ies din sistem, nu rămân în urmă aplauze sau mulțimi de recunoștință, ci mai degrabă tăcerea care spune totul despre felul în care au fost percepuți.

Iar undeva, dincolo de catedră și catalog, rămâne conștiința fiecăruia — acel loc tăcut în care se adună toate gesturile mici, toate cuvintele și toate alegerile. Acolo, în liniștea ei, fiecare își înțelege propriile fapte, acolo unde — cum spune o vorbă a unui preot — uneori adevărata spovedanie ajunge să se facă „la Paștele Cailor”, când conștiința ajunge, în sfârșit, prea târziu la propria judecată.

Pentru că, în cele din urmă, fiecare gest dintr-o sală de clasă se întoarce, mai devreme sau mai târziu, sub forma unei amintiri. Iar cea mai grea judecată nu vine din exterior, ci din propria conștiință — acolo unde fiecare își poartă, în tăcere, adevărul propriilor alegeri.