O SCRISOARE PIERDUTĂ, TRIMISĂ LA REGHIN ÎN 1949 ŞI PUBLICATĂ DUPĂ 75 DE ANI DUPĂ CE A FOST DESCOPERITĂ ÎN PODUL UNEI CASE ÎNAINTE DE A FI DEMOLATĂ !
Dragă Iduka!
Ieri la maică-ta ți-am citit scrisorile și spre marea mea surprindere am aflat că ești așa departe, dar, mai ales m-am bucurat că ești în viață. Iudukam, dacă aș fi știut că ești în Pesta (Budapesta), în timpul frontului (în timpul celui De-al Doilea Război Mondial) și după front, te-aș fi căutat chiar și prin anunț la ziar. Și eu la Pesta am trăit viața ca o glumă, cu Pișta, căpitanul, acolo ne-am refugiat și ne-am căsătorit. Asta se întâmpla în octombrie 1944, apoi, el ca și căpitan s-a dus mai departe cu soldații lui, în județul Vasvár iar eu, pro(a)spăt căsătorită am rămas singură o vreme, pe strada Pál Szinyei Merse, nr. 23, după care m-am mutat dincolo de Dunăre, la Érd, la casa de vacanță a unui cunoscut. Acolo am așteptat până ce a venit acasă Pișta, dar mi-e greu să scriu tot ce s-a întâmplat acolo cu mine. În primul rând o bună parte a lucrurilor mele le-am lăsat la Cluj în speranța că în scurt timp mă voi întoarce și voi găsii totul, dar în schimb nu am mai găsit nimic. La Pesta, când m-a lăsat singură Pișta, noaptea m-au jefuit, iar eu m-am salvat ieșind pe geam. Până la urmă s-a aflat că a fost un vecin. Cu greu am trecut peste iarnă și în 4 aprilie 1945, a sosit Pișta, pe jos desculț, pentru că trenul nu circula. Avea piciorele pline de răni și eram rămași fără nimic, amândoi. Îți dai seama cum arătam ? Ca doi cartofi într-un sac. Nici nu știam de ce să ne apucăm. Războiul ne-a luat tot. În timp ce alții au profitat de război și au furat tot ce au putut, eu m-am retras la o familie de doctori în vârstă, ca să nu fiu singură și mă uitam în fiecare dimineață cu tristețe, cum locuința mea părăsită era jefuită în fiecare zi. În semn de recunoștință, ca ofițer, Pișta a primit dreptul de a purta uniforma încă un an. După aceea a cerut pământ și a primit 15 iugăre și o casă, la Soroksár.(Sectorul al XXIII-lea din Budapesta sau Soroksár se află pe partea stângă a Dunării, în Pest).
Cei de acasă nu știau nimic de mine nici măcar că m-am dus cu Pișta, dar nici eu nu știam nimic despre ei. Cum a trecut greul războiului am trimis o mulțime de scrisori și prin oameni și prin poștă, dar nu am primit un răspuns la niciuna. Până la urmă în iarna anului 1945, Magdi, sora mea mai mică, ne-a făcut o scurtă vizită, deoarece pașaportul ei mai era valabil doar câteva zile, încât nici nu am apucat să povestim tot ce aș fi vrut. Și pe mine m-a cuprins foarte tare dorul de casă și nici nu am vrut să o las pe Magdi să se întoarcă singură, așa că împreună cu Pișta m-am hotărât să plec acasă pentru o lună. Drumul lung și frigul, m-au împiedicat să mă întorc, mai ales că și granițele au fost întărite. Eu de atunci am rămas acasă. Locuința mea este în apropierea atelierului lui Iren. Despre Bela nu am știut nimic. Iren s-a lăsat cu totul de meserie. Până acum a mai vândut câte ceva și astfel s-a întreținut, și-a întreținut cei trei copii și soacra. Eu mă ocup cu țesut plapume. Iren m-a ajutat cu locuința, mama mi-a cumpărat o mașină de cusut și fiecare mă ajută cu ce poate. De trei ani din asta îmi câștig pâinea. De câteva ori am vrut să mă întorc la Cluj, dar acolo nu poți găsi nici o locuință, nici slujbă. Să fiu sinceră deja mă enervează străinătatea. Manci, săraca deja de un an și jumătate este la Cluj, probabil că a găsit de lucru la fabrica de prăjituri. Când am fost eu acolo era într-o situație destul de grea financiar vorbind. M-am întâlnit și cu Dulfi Iren. Ea are tot ocupația care a avut-o. Să-i vezi fetița pe Bettyke, cât este de drăguță și pricepută, a 2-a la gimnaziu.
Cântă la pian ca un artist. Deja îi învață și pe alții. E prima în clasă în fiecare an și primește premiu. Bibici s-a făcut băiat frumos, cumsecade, inteligent, politicos. Deja mamele cu fete îi curtează. Este renumit pentru că învăță bine. Ioli, sora mea, cred că ți-o mai amintești, s-a căsătorit cu un evreu bogat. Au două fetițe drăgălașe. Și Magdi s- căsătorit cu un băiat maghiar, catolic. Au o fetiță blondă de un an.. Ilus, la fel e la Reghin cu fica ei. Grampeik o mai ajută uneori material. Fetița ei este foarte frumoasă, chiar deosebită. Deja are 8 ani și e a doua în clasă. Cu băiețelul lui Manci mă întâlnesc des. E rușinos dar cumsecade și inteligent. Frații tăi, unul e mai cumsecade decât celălalt, eleganți, cu ținuta frumoasă, serioși. Ieri, când eram la voi, chiar atunci a sosit fratele tău, cu soția de la Târgu-Mureș. E foarte fericită toată familia că au primit un semn de viață de la tine și mai ales că ești fericită. Tatăl tău, cu lacrimi în ochi povestea că nu a îndrăznit să deschidă scrisoarea, să nu fie vreo veste proastă. Acum ar vrea să te vadă. Așa e omul niciodată nu e mulțumit. Până acum ar fi fost fericiți dacă ar fi primit de la tine măcar un rând, cum ești? cum trăiești? Acum nici asta nu mai ajunge. Dar chiar, Iduka, pe când te-ai gândit să vi acasă? Cred că și ție ți-e dor de casă. Să-mi scrii, nu fi nepăsătoare. Din fotografii văd că areți bine și soțul tău s-a îngrășat. Dacă nu mă înșel el este cel cu care erai la Cluj în primăvara lui 1944, când eu cu Pișta v-am vizitat. Iduka, să nu te superi că e lungă scrisoarea mea, dar bănuiam că te interesează și pe tine cele întâmplate în jurul meu, dacă nu pentru altceva măcar pentru amintirile vechi. Pe mine m-a interesat mult ce s-a întâmplat cu tine și te-am visat de multe ori. Slavă Domnului că ești în viață!
Transmite-i salutări și soțului tău.
Pe tine te pup cu mult drag!
(Scrisoarea a fost tradusă din limba maghiară)
Reghin 7 august 1949
Adresa: Radics Rozalia str. Malinovski nr. 16 (fostă Școlii)
PS. – „Iduka, îți trimit două fotografi în amintirea vremurilor de demult. Te rog să îmi trimiți și tu”.