DESPRE O MAMĂ ŞI TĂCERILE EI ŞI O VIAŢĂ PURTATĂ CU DEMNITATE
Se spune că există o ființă minunată față de care vom rămâne întotdeauna datori: mama. Despre o astfel de ființă am așternut aceste rânduri, ca pe o mângâiere târzie pentru o femeie greu încercată de soartă. Cu atât mai mult cu cât, ieri, timpul a mai așezat o filă în dreptul vieții sale — ziua ei de naștere. O zi care, poate, a trecut mai tăcut decât ar fi meritat… Nu știu câți și-au amintit de ea, câți i-au rostit numele cu blândețe sau i-au dorit, măcar în gând, un strop de liniște.
Există oameni care par să fi fost plămădiți dintr-o altă substanță decât restul lumii. Oameni pentru care răutatea nu prinde rădăcină, în sufletul cărora nu încolțesc nici invidia, nici dorința de răzbunare. Oameni care își poartă zâmbetul ca pe o lumină și care, în ciuda tuturor încercărilor, aleg să rămână buni. Ei trăiesc într-un fel de tainic echilibru, într-un colț de lume pe care nu mulți îl pot înțelege. Un astfel de om este și Elisabeta Orbán.
Un nume simplu, dar încărcat de o viață întreagă de muncă, demnitate și bunătate. Fiica pantofarului Mezei Kovacs Ludovic, cunoscută de unii drept „Erzsi Néni”, iar de alții — cu nostalgie — „tanti de la sifonerie”. Cei din generația copiilor cu cheia la gât și-o amintesc dintr-o vreme în care lucrurile mici aveau o altă valoare. Din anii în care, doamna lucra la sifoneria Cooperativei Lemn-Metal şi când fiecare sticlă de sifon aducea o clipă de prospețime în casele oamenilor. Era o altă lume, iar ea făcea parte din firescul ei, zi de zi, fără zgomot, fără pretenții.
Elisabeta Orbán a rămas mereu aceeași: o femeie simplă, modestă, cu un suflet cald și luminos. A știut să trăiască fără să ceară prea mult, dar oferind, în schimb, tot ce avea mai bun. A fost respectată de cei din jur, dar viața nu a ocolit-o cu încercările ei. De 27 de ani poartă tăcerea unei văduvii, iar boala i-a fost tovarăș nedorit. Și, ca și cum nu ar fi fost de ajuns, destinul i-a mai cerut un sacrificiu — poate cel mai greu dintre toate: acela de a-și conduce propriul fiu pe ultimul drum.
Sunt dureri pe care cuvintele nu le pot cuprinde. Sunt întrebări la care nici timpul nu oferă răspuns. Ce poate simți o mamă în fața unei asemenea pierderi? Ce liniște ar putea acoperi o asemenea rană?
Stimată doamnă, aceste rânduri vă sunt dedicate cu respect și adâncă admirație. Pentru puterea de a merge mai departe, pentru demnitatea tăcută cu care v-ați purtat suferința, pentru felul în care ați rămas, în ciuda tuturor, un om bun. Știu că zilele sunt mai grele, că sărbătorile și-au pierdut din lumină și că nopțile sunt, adesea, pline de lacrimi. Știu că dorul nu se stinge și că absența apasă.
Și totuși, undeva, dincolo de această durere, rămân amintirile. Fragile, dar neprețuite. Ele nu pot fi luate, nu pot fi șterse. Ele sunt puntea dintre ceea ce a fost și ceea ce încă trăiește în inimă. Iar, poate, într-o zi, nu foarte aproape, dar nici imposibil de ajuns, ele vor aduce nu doar lacrimi, ci și o umbră de alinare.
About Author
