Astăzi am avut o revelație. Nu într-o bibliotecă, nu într-o biserică și nici într-o sală de curs, ci mergând pur și simplu prin oraș, printre oameni. Atunci am înțeles că lumea nu înaintează unită, ci sfâșiată în mii de realități paralele care coexistă fără să se atingă cu adevărat vreodată.
În parc am văzut un mire și o mireasă. Era, fără îndoială, cea mai frumoasă zi din viața lor. Muzicanți, nași, rude, flori și zâmbete. Două destine se uneau sub privirile emoționate ale celor apropiați, iar timpul părea pentru câteva clipe să se oprească în loc doar pentru ei. În universul lor exista numai iubire, speranță și promisiunea unui viitor.
Dar în aceeași zi am aflat că unui alt locuitor al aceluiași oraș i-a fost amputat un picior. Pensia lui nu îi permite să se interneze într-un azil, iar anii insuficienți de muncă trecuți în acte îl condamnă la o bătrânețe fără sprijin și fără demnitate. Pentru el, ziua aceasta nu avea muzică și nici flori. Avea doar durere și teama zilei de mâine.
Tot astăzi am întâlnit un om fericit că s-a pensionat după o viață întreagă de muncă. Vorbea cu liniștea rară a celui care simte că și-a câștigat dreptul la odihnă. Pentru prima dată după zeci de ani, timpul îi aparținea lui.
Într-un supermarket, o femeie bolnavă îi oprea pe cumpărători și îi ruga să o ajute cu câțiva lei pentru medicamente. Cei mai mulți treceau grăbiți, cu privirea în pământ, ca și cum suferința altuia ar deveni mai suportabilă atunci când alegi să nu o privești. Totuși, dintre acei oameni, un profesor s-a oprit. I-a oferit câteva alimente din coșul lui și și-a golit buzunarele de mărunțișul rămas. Un gest aproape neînsemnat pentru lume, dar poate decisiv pentru cineva aflat la limita disperării.
Puțin mai departe, la o casă de schimb valutar, un om era fericit că reușise să schimbe o sumă mare de bani la un curs extraordinar. Zâmbea satisfăcut, ca și cum în acea clipă lumea îi confirmase că norocul există. Pe partea cealaltă a străzii însă, un alt om căuta PET-uri cu garanție SGR prin coșurile de gunoi pentru a strânge șase lei de o pâine. Doi oameni despărțiți doar de o stradă, dar aflați la distanțe imposibil de măsurat în ceea ce privește destinul.
În curtea bisericii săsești, un fotograf încerca să descopere cele mai bune unghiuri pentru o fată frumoasă. Probabil visa la faimă, validare sau succes într-o lume în care imaginea pare uneori mai importantă decât omul însuși.
Iar la magazinul din colț era sărbătoare. Câțiva tovarăși îl întâmpinau pe un fost șmecher proaspăt ieșit din închisoare. Râdeau zgomotos, ciocneau pahare și vorbeau despre libertate, fiecare înțelegând prin acest cuvânt altceva.
Și atunci am înțeles că tragedia lumii moderne nu este doar suferința, ci izolarea dintre destine.
Fiecare om trăiește propria lui zi, propriul lui război, propria lui victorie. În timp ce unii își încep viața împreună, alții încearcă doar să supraviețuiască încă unei nopți. În timp ce unii câștigă bani aproape fără efort, alții caută printre gunoaie pentru o bucată de pâine. În timp ce unii visează la celebritate, alții visează pur și simplu la liniște.
Poate că adevărata dramă a societății nu este inegalitatea în sine — ea a existat mereu — ci faptul că oamenii au început să treacă unii pe lângă alții fără să se mai observe. Trăim unii lângă alții, dar rareori împreună.
Orașul pare același pentru toți. Aceleași străzi, aceleași clădiri, aceleași magazine și aceleași clopote ale bisericii. Și totuși, fiecare om locuiește într-o altă lume.
Iar poate cea mai grea întrebare nu este de ce există atâta diferență între destine, ci de ce ne-am obișnuit atât de ușor cu ea.
Matei R. Mihai
