În profesia mea am avut ocazia să cunosc numeroși slujitori ai cultelor religioase recunoscute în România și pe soțiile acestora. Cu cât am interacționat mai mult cu ei, cu atât am început să conștientizez un paradox legat de diferența dintre responsabilitate și pregătire.
Pentru preot există un drum bine definit: ani de studiu teologic, examene și formare pastorală înainte de a primi misiunea de a conduce o comunitate. Pentru preoteasă, drumul este diferit. Nu există o școală și nici un program oficial care să o pregătească pentru toate responsabilitățile pe care acest rol le presupune. Învață din mers: de la alte preotese, din experiențele propriei familii, din relația cu oamenii și din încercările vieții.
Nu este vorba despre o ierarhie între cele două roluri, ci despre o întrebare firească: dacă societatea așteaptă atât de mult de la o preoteasă, există suficiente forme prin care ea să fie sprijinită și pregătită pentru această responsabilitate?
Pentru că preoteasa nu este doar „soția preotului”. În multe comunități, ea devine o prezență publică, o persoană de la care se așteaptă perfecțiune, discreție, empatie, echilibru și disponibilitatea de a fi alături de ceilalți.
În același timp, am cunoscut și preotese care, ajunse la maturitate, mărturiseau că regretă faptul că nu și-au putut urma un vis personal după ce au ales să devină soții de preoți. Totuși, își asumau această alegere cu credință, văzând în voia lui Dumnezeu și în timpul dedicat educației copiilor lor o împlinire care le-a adus liniște sufletească, mai ales când aceștia au devenit oameni de onoare în societate.
Uneori, povara acestor responsabilități poate deveni prea grea pentru unul dintre soți sau chiar pentru amândoi, iar în unele cazuri se ajunge chiar la divorț.
Deși tradiția creștină privește căsătoria ca pe o legătură pentru întreaga viață, există situații excepționale în care Biserica admite desfacerea ei, ca o concesie făcută slăbiciunii omenești, pentru a evita răul major.
În astfel de momente, înainte de a judeca, poate ar trebui să ne întrebăm cât de bine au fost pregătiți pentru un rol pe care viața l-a făcut mult mai complex decât și-au imaginat.
Editorialul meu nu este un atac asupra unui rol sau asupra unei instituții, ci o observație despre oameni și despre așteptările puse pe umerii lor.
Preotul este pregătit pentru slujire prin studiu și formare. Preoteasa este pregătită de viață, după ce și-a asumat această misiune. Tocmai de aceea, înainte de a judeca, poate că ar trebui să înțelegem mai bine complexitatea responsabilităților pe care aceasta și le asumă.
Poate că, de astăzi, înainte de a vedea doar titulatura de „preoteasă”, vom vedea mai întâi femeia – cea care îi este alături preotului pe tot parcursul vieții. O femeie care a primit un rol pentru care nu există o școală care să o pregătească și pe care îl învață, zi de zi, prin sacrificii și încercări, străduindu-se să urce, alături de soțul ei, pe calea mântuirii, cu credință, răbdare și dăruire. Și poate că abia atunci vom înțelege că preoteasa nu este doar un rol primit prin cununie, ci una dintre cele mai discrete și mai puțin înțelese misiuni pe care o femeie și le poate asuma.
Respectul și admirația mea se îndreaptă către toți preoții și toate preotesele care reușesc să ducă această misiune spirituală cu demnitate, credință și discreție, dedicându-și viața lui Dumnezeu și slujirii aproapelui.
Matei R, Mihai
