Proză scurtă – Sandu Costin – „Sporovăieli cu tentă cazonă” despre femei!

Din ciclul : Să nu ne uităm valorile!, azi vă prezentăm proză scurtă „Sporovăieli cu tentă cazonă” <La trei izmene> despre femei! (Fragment apărut în cartea semnată de prof. reghinean Sandu Costin (1929-2009) „Suflete în uniformă” apărută la Editura „Noris”).

Cei doi amici, sublocotenenți Graur și Mocanu, s-au întâlnit întâmplător, împinși de caniculă în îmbulzeala de civili însetați din localul căruia glumeții îi spuneau „La trei izmene”. În crâșma rar frecventată de ofițeri se înstăpânise o atmosferă nu prea ușor de suportat: miros acru de bere stătută, fum gros și diavolesc de tutun ordinar. Când însă cu adâncă părere de rău ofițerii hotărâseră să renunțe la halbele mult visate, s-au auzit strigați de la una din mese:

– Hei voinicilor! Veniți să preluați ștafeta căci noi ne-am cam făcut plinul și ne luăm zborul spre zări mai îmbăietoare!
– Vă mulțumim mult și vă rămânem profund îndatorați. Cum e berea pe aici?
– Ca pișatul de iapă borțoasă, dar vorba franțuzului: ,,Când n-ai la îndemână ceva mai de soi, te culci cu propria-ți muiere”.
Așezându-se la masă, nou veniții s-au pus pe taclale, pălăvrăgind mai ales despre femei, așa cum le șade bine unor bărbați tineri și în putere lângă „hârbul”, cu udătură.
– Măi Graure, nu ți s-a părut prea lung și însuflețit monologul pe care ți l-a debitat ieri soția maiorului Frâncu?
Am observat că te-a încolțit rău de tot când plecai din cazarmă.
– Cucoana asta ori e cam rea de muscă, ori nemulțumită de prestația de mascul a soțului ei: asta-i a patra oară că mă oprește-n drum să-mi înșire vrute și nevrute.
– Și cam ce-ți spune?
– O, dar ce nu-mi spune?
– Poate că așteaptă ceva de la tine.
– Nu mă-ncurc eu cu nevestele șefilor.
– Ia auzi, bre. Poate vrei să te cred; eu aș fi pariat oricând, pe orice și cu oricine că nu ești un băiețel fricos.
– Nu-i vorba aici de lipsă de curaj, dar am aflat cu mult timp în urmă că focul trebuie făcut departe de casă. Totuși, fiindcă veni vorba, ți-aș povesti ceva de zile mari, mă gândesc însă că tu n-o să mă crezi și mi-e teamă că nu-ți poți ține pliscul.
– Îmi pare rău; așa mă cunoști? Hai, că m-ai făcut curios!
– Tu o cunoști pe nevasta maistrului nostru de la cizmărie?
– Ba bine că nu! Una brunetă, cu fața ovală și cu ochi de culoarea zahărului ars. Bună bucățică! Plămădeală – parcă ăsta-i numele fericitului ei soț – o păzește – o păzește ca pe ochii din cap. Am auzit că e de o gelozie feroce; nu m-aș mira dacă mi s-ar spune că tipul o ține încuiată în casă, ferecată cu zece lacăte.
– Nici nu-i de mirare; îi leagă o dragoste veche, din anii copilăriei. Păcat însă că el n-o mai poate satisface din punct de vedere sexual! Cu mulți ani în urmă, copita unui cal i-a anihilat bărbăția, transformându-l în ,,eunuc,,. (Bărbat castrat care făcea serviciul de paznic al haremului la curtea sultanului – la turci)
– Formidabil! Și nevastă-sa nu-l părăsește?
– Nici vorbă; se înțeleg foarte bine. Femeia este o foarte bună gospodină, iar el este un soț extrem de îndatoritor: îi procură tot ce-și dorește ea, inclusiv câte un mascul din timp în timp, când simte nevoia, pentru plăceri lumești temporare.
– Deci face oficiul de codoș al doamnei.
– Ei, să nu-i zicem chiar așa, ci mai degrabă mijlocitor, intermediar, mediator sau interpus. Cred că ăștia ar fi niște termeni mai acceptabili, nu?
– Bănuiesc că a fost solicitată bunăvoința ta.
– Ce-ai mai vrea să-ți spun? Ți-am dezvăluit și așa destule secrete care nu-mi aparțin. Sper că nu vei avea nesăbiuința de a le pune în circulație.
– N-ai nici o teamă; poți dormi liniștit în această privință. Povestea ta mă uluiește însă. Un astfel de menaj mi se pare o aberație.
– De ce? Eu de multă vreme nu mă mai mir de nimic. Cu mulți ani în urmă, un bătrân din satul bunicilor mei zicea că fiecare casă își are crucea ei, numai că aceasta nu întotdeauna este pusă la vedere. Rămâi trăsnit uneori, când din cine știe ce străfunduri cu strășnicie tăinuite țâșnesc la lumină trecute întâmplări a căror existență nu aveai cum să o bănuiești măcar. Acum, dacă m-ai stârnit, hai să-ți mai fac cunoscute niște lucruri nu tocmai obișnuite din hai să zicem ,,incipientul meu trecut cazon,,. După cum cred că știi, înainte de a fi elev al Școlii de ofițeri, printr-un concurs de împrejurări m-am trezit oștean de rând într-o cazarmă de tunari și, poate pentru că eram băiat dezghețat, de-acolo am fost selecționat de către foștii mei șefi pentru a mă pregăti să devin ceea ce sunt.
– E cam lungă introducerea ta și ni se cam borșește berea.
– Dacă spusele mele te plictisesc, să ne oprim aici.
– Nu. nu! Zi mai departe!
– În acea vreme, în incinta cazărmii, în apropierea porții și, prin urmare, a „corpului de gardă”, exista un imobil care adăpostea câteva familii ale superiorilor noștri. Așa se face că într-una din zile, când eram de gardă, a venit la mine ordonanța locotenentului Păun și mi-a spus:
– Fugi repede, măi că te cheamă la ordin Păunița!
– Care ,,păuniță!,,?
– Măi, dar tolomac mai ești!Te cheamă urgent la ea soția ,,patronului,, meu. Grăbește-te!
– Nu știi de ce mă cheamă?
– O să-ți spună ea.
Bineînțeles, nu-mi puteam permite – socoteam eu – neglijarea unei astfel de dorințe. Eram tânăr și prostuț; aveam abia nouăsprăzece ani atunci. Fusesem încorporat ca voluntar înainte de a-mi veni sorocul, dar asta-i o altă istorie pe care, poate, ți-o voi povesti cândva. M-am înființat deci, cum spuneam, în locuința doamnei Voichița locotenent Păun (exista o tradiție cu numele soțiilor de șefi militari să fie însoțite și de gradul de pe epoleții soțului). Nerăbdătoarea și energica femeie era ocupată: cosea ori voia doar să-mi lase impresia că asta face. Văzându-mă, și-a pus lucrul de mână la o parte:
– Măi. Dar anevoie te mai miști, m-a luat în primire cucoana. Ia vino și așază-te aici, lângă mine, pe dormeză. Fă-te comod; dă-ți jos de pe tine ,,harnașamentul,, ăla stânjenitor (purtam centură din piele tăbăcită, care imita oarecum bretelele, iar de-o parte și de alta a paftalei metalice aveam fixate două cartușiere). M-am conformat, bineînțeles, exigențelor impetuos rostite.
– Ascultă, ți-a mai spus cineva pân acum că ai ochi frumoși?
– Cred că mi-a mai spus bunică-mea când eram prin clasele primare.
– Șmechere! Dai răspunsuri istețe, dar ia spune-mi: prietene ai?
– Cred că mai am și prieteni și prietene printre foștii colegi de școală.
– Ei, te prefaci că nu mă înțelegi; eu mă refeream la vreo amică de tăvăleală…
– Doamnă, dacă nu vă supărați, aș vrea să plec. Mă găsește soțul dumneavoastră aici și mă împușcă.
– Stai liniștit: soțul meu e plecat în delegație la Brașov. Se întoarce abia peste vreo săptămână și, de fapt, el nu se supără dacă-mi fac prieteni. A suferit de o anumită boală și de atunci e neputincios sărmanul. Dar de ce ai roșit ca o fată mare? Întotdeauna ești atât de mototol în preajma femeilor?
– Sunt o fire domoală și sfielnică, doamnă. Cred că așa-s toți ai mei.
– Nu pot crede că ești neprihănit așa cum vrei să pari; te-ai culcat deja cu femei, nu-i așa? După părerea ta, care ar fi poziția cea mai convenabilă în actul sexual? Sau ți-o fi jenă să-mi spui?
– Plec doamnă: sunt caporal de schimb și cred că a venit vremea să înlocuiesc santinelele în posturi.
– Mofturi! Am impresia că ți-e frică de mine. Hai spune-mi: știi să dansezi?
– Numai tangou și vals.
– De ce „numai”?
– Păi…am auzit că mai sunt și alte dansuri cum ar fi conga și malagamba.
– Hai să valsăm puțin!
– Spunându-mi aceasta, „jumătatea” superiorului meu m-a înhățat în brațe, mi-a turtit nasul între sânii ei generoși și-a început să mă-nvârtă prin cameră lălăind și fluierându-mi în urechi ca un vlăjgan din cătunul bunicilor mei. Apoi, nu știu dacă parfumul ei excitant sau îndelungata mea abstinență au fost cauza tulburării mele, căci m-am trezit peste ea, cotrobăindu-i pe sub fustă.
– Te rog să nu fii dur, mi-a spus, căci mă supără un afurisit de lumbago.
Dându-mi seama de primejdia acestei „teribile boli” mi-au încheiat rapid șlițul și i-am bâiguit ceva femeii, recăpătându-mi îndată verticalitatea.
– Ești un mitocan! Nu poți să-mi faci una ca asta! A țâșnit ca din gură de șarpe, ofensată, femeia. I-am desprins cu blândețe degetele de pe postavul meu cazon și, sărutându-i cavalerește dreapta, i-am zis cu hotărâre în glas:
– Vă rog să nu vă supărați, doamnă. Cred că am să vin altă dată, când nu voi fi în gardă.
Abia mult mai târziu aveam să aflu că acel „lumbago” care mă înspăimântase atât în ziua aceea de pomină nu era nici pe departe o îngrozitoare boală venerică, cum îmi închipuisem eu, ci un beteșug mai puțin fioros ale cărui manifestări sunt niște suportabile dureri ale musculaturii șalelor.
– Măi, blegule! Cât te-o mai fi blestemat biata femeie!
– Ți-am mai spus că abia împlinisem nouăsprezece ani.