RĂDĂCINI DE PIATRĂ ȘI LEMN: POVESTEA REGHINULUI, DE LA SCINDAREA DIN 1646, RIDICAREA BISERICUȚEI DE LEMN ȘI SIMETRIA UNUI SECOL DE ISTORIE PAROHIALĂ, PÂNĂ LA MAREA UNIRE DIN 1918
Istoria nu se scrie doar în tratate prăfuite, ci în bătăile de inimă ale comunităților care au trăit, s-au divizat și s-au regăsit de-a lungul veacurilor pe malurile Mureșului. Destinul urban, spiritual și administrativ al Reghinului poartă amprenta unei evoluții fascinante, marcată de decizii imperiale, de suferințe mocnite, bet și de o neabătută voință de coeziune națională și comunitară.
Scindarea istorică și zidirea din noapte
Totul începe în anul 1646, atunci când, prin ordinul principelui Transilvaniei Gheorghe Rákóczi I, așezarea a fost împărțită în două entități distincte, separând Reghinul Unguresc (Magyar-Régen) de zona care avea să devină Reghinul Săsesc. Această diviziune a creat două lumi paralele în vecinătate, fiecare păstrându-și propriile caracteristici etnice, confesionale și administrative.
În acest cadru potrivnic, românii au trebuit să lupte pentru fiecare metru de pământ și pentru dreptul de a-și rosti rugăciunile în limba maternă. În prima jumătate a secolului al XVIII-lea (în jurul anilor 1725–1748), comunitatea a reușit să înalțe mult-iubita bisericuță de lemn cu hramul „Sfântul Nicolae”. Tradiția vie a păstrat amintirea acelor timpuri în care ridicarea sau consolidarea lăcașului era o operă de o extremă prudență: credincioșii aveau voie să lucreze și să transporte materiale doar sub tăcerea nopții, ascunzându-se de vigilența autorităților restrictive.
Acest efort de rezistență spirituală a culminat spre sfârșitul veacului, când — în anul 1781 — a fost dată în folosință noua casă parohială, coincizând practic cu anii în care a slujit la Reghin ilustrul cărturar al Școlii Ardelene, Petru Maior (paroh între 1785 și 1809).
Simetria unui secol: Fila de registru din 1881 și generozitatea generațiilor
Aici se așază una dintre cele mai frumoase și tulburătoare simetrii ale cronicii noastre locale: exact la 100 de ani distanță de la inaugurarea casei parohiale din 1781, o altă filă de registru ne deschide fereastra spre viața spirituală a comunității.
În anul 1881, parohia greco-catolică din Magyar-Régen, lăsată vacantă după trecerea în veșnicie a fostului paroh Vasile Mare, se confrunta cu o lipsă acută de veșminte și odoare liturgice. Noul paroh instalat în 1879, tânărul Petru Ciobotar (născut la Voșlobeni în 1850, absolvent la Blaj), a ales calea demnității. Sprijinit de protopopul greco-catolic Mihai Crișan din Reghinul Săsesc, părintele a organizat o colectă memorabilă.
Din documentul arhivistic se desprinde o veritabilă alianță a elitelor românești care au sprijinit parohia:
Spectabilul Domn Patriciu Barbu, avocat (celebru memorandist), împreună cu soția sa, Elena Barbu (născută Grecu) – care au donat un rând de vestimente preoțești negre, elegante.
Sfinția Sa, Doamna Maria Lemeni (născută Bárdossy) – stabilită în Reghinul Săsesc, fiica lui Demetrie Bardoși și nepoata lui Teodor Bardoși, descendentă a vechii familii românești a Bardoșeștilor (a cărei familie contribuise anterior cu suma de 24 000 de florini la edificarea bisericii de zid din Reghinul-Săsesc) – care a donat un stihar alb.
Doamna Elena Buteanu (născută Orbonașiu) – care a donat un acoperământ venet (albastru deschis) pentru diacon și alte două acoperăminte albe pentru sfântul potir.
Colecta a fost realizată cu sprijinul unor colectante dedicate, precum Maria Grecu din Reghin și Doamna Florentina.
Această legătură vie dovedește că, dincolo de granițele administrative impuse în 1646, pulsația românească nu a putut fi fărâmițată. Părintele Petru Ciobotar a continuat să păstorească această comunitate zeci de ani, fiind atestat la conducerea bisericii de lemn în anul 1900.
Spiritul de mecenat și dragostea de o viață față de Biserică au marcat profund parcursul acestei alese doamne din Reghinul Săsesc. O dovadă copleșitoare a acestei dăruiri continue a lăsat-o chiar prin testamentul său din 1901: trecută în veșnicie, Maria Bárdossy (căsătorită Lemeny) a lăsat sume importante pentru comunități – 600 de coroane bisericii române greco-catolice din Reghinul Săsesc și 400 de coroane celei din Reghinul Unguresc (în total 1000 de coroane). A dus astfel mai departe, până la capătul vieții, prin propriile puteri materiale, nobila moștenire lăsată de înaintașii săi.
De la altar la Marea Unire din 1918
Destinul spiritual al Părintelui Petru Ciobotar s-a împletit strâns cu istoria națională în momentele de răscruce ale Primului Război Mondial.
Pe 5 noiembrie 1918, părintele Petru Ciobotar a participat la întâlnirea fruntașilor români din Reghin, găzduită în casa avocatului Ioan Harșia, devenind membru fondator al Consiliului Național Român. Alături de figuri ilustre precum dr. Augustin Chețian, protopopul Vasile Duma, Iosif Popescu sau Sever Barbu, el a contribuit decisiv la mobilizarea populației românești din teritoriu pentru pregătirea Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918.
Reîntregirea administrativă a orașului
Arcul temporal al acestei comunități s-a încheiat prin unirea administrativă: în anul 1924, Reghinul Unguresc a fost încorporat oficial în cadrul orașului Reghin, consolidând un spațiu urban unitar.
Privind spre trecut — de la zidirile din noapte ale vechii bisericuțe de lemn și inaugurarea casei parohiale din 1781 pe vremea lui Petru Maior, trecând prin jertfa tăcută consemnată exact o sută de ani mai târziu, în 1881, prin generozitatea unor familii ilustre precum Bardoși, Barbu sau Buteanu și până la triumful din 1918 —, înțelegem că identitatea Reghinului este o operă a rezistenței, a credinței și a unității prin fapte.
About Author
