RĂMAS BUN, VARGA SANDOR AM PIERDUT UN PRIETEN DIN COPILĂRIE …

Când o ființă apropiată nouă pleacă pentru totdeauna, abia atunci ne dăm seamă cu durere în suflet că suntem niște bieți muritori. Ieri trecând pe strada Călăraşilor am văzut doliu la nr. 13 şi am aflat întâmplător că am mai pierdut un prieten din copilărie. Varga Sándor (Sony) cum îl ştiau prietenii mai apropiaţi. S-a stins pe un pat de spital din Târgu-Mureş răpus de un cancer de plămâni galopant despre care nu ştia nimic înainte să ajungă internat. Ironia sorţii a făcut să nu poată fi operat fiindcă era prea slab fizic.

S-a stins la vârsta de 48 de ani lăsând în urmă o soţie îndurerată Eva şi şapte copii. A avut o viaţă grea şi prea puţini l-au înţeles… alţii l-au judecat fără să înţeleagă că în fața morții suntem, cu toții, egali. Luăm doar ceea ce am adunat în suflet: faptele bune, dragostea față de cei din jur și lumina din inima noastră. Înainte să moară cu câteva luni ne-am întâlnit întâmplător în centrul oraşului era necăjit fiindcă a fost diagnosticat cu epilepsie şi a vrut şi m-a invitat la o terasă. L-am refuzat politicos fiindcă mă grăbeam însă mi-a spus un lucru frumos la despărţire ” Chiar dacă astăzi sunt tată şi bunic abia după ce am crescut şi am dat de probleme am ajuns să înțeleg frumusețea jocurilor din copilărie şi am ajuns regret acele vremuri dar reînvaț să fiu copil în fiecare zi și să mă bucur de inocența pe care o mai am ascunsă în suflet.” Cineva spunea că nici o dispariţie de genul acesta nu e un eveniment care să merite a fi menţionat în mod pozitiv. „Moartea te ia şi nu te mai dă înapoi, niciodată. Devii invizibil odată pentru totdeauna, şi cu cât mai trece o zi sau o săptămână sau o lună sau un an, existenţa ta în minţile celor te-au cunoscut se estompează, se diluează, cu alte cuvinte se pierde în magaziile milionilor de neuroni, care încă au rezistat intemperiilor vârstei.”. Am pierdut un prieten din copilărie şi ştiu că nu e nici primul nici ultimul dar parcă când primeşti o astfel de veste se rupe o parte din tine fiindcă ne naştem pe rând şi murim pe sărite. E trist dar adevărat că doar în astfel de momente când ne mor prieteni alături de care am copilărit realizăm că din ziua naşterii noastre şi până în clipa morţii suntem călători. Un călător poate avea un drum lung de parcurs, altul – unul scurt. Tot aşa şi căile vieţii noastre nu sunt la fel – unul îşi încheie alergarea mai devreme, altul merge până mai departe. fără să ştim de ce Dumnezeu ne dă acest privilegiu…

Dumnezeu să te odihnească în pace Sony, iar familiei îndurerate să-i dea mângâiere !