Singurul jurnalist din lume care i-a luat interviu lui Hitler şi lui Mussolini a făcut şcoală la Reghin. A fost prieten cu Louis Armstrong şi ucenic al lui Dalai Lama !
Motto „Oamenii mari trebuie să moară spre a se naște, pe când restul mor odată cu moartea lor”!
Pe 28 iulie s-au împlinit 15 ani de la trcerea la cele veşnice a unei personalități de prim rang din istoria elitelor românești, George Sbârcea, alias Claude Romani (Klod Romano), pianist, muzicolog, compozitor, istoric, jurnalist, scriitor, traducător și diplomat. Site-ul ,,viselenuautermenlimita.ro” îi aduce un omagiu publicând un articol despre viața și opera acestui mare om și își dorește să contribuie la eternizarea acestui nume în galaxia de valori românești în analele Academiei Române, istoriei muzicii românești și diplomației. De ce? pentru că felul său de a trece prin lume a fost onorabil și pentru smerenia ieșită din comun de care a dat dovadă în cadrul anchetelor în care ofițerii de Securitate căutau dovezi ale “trădării” maestrului şi ale activităţii anticomuniste şi antisovietice pentru care era acuzat. A fost arestat, întemnițat şi bătut de ofițeri care i-au distrus mâna dreaptă fapt care l-a împiedicat să mai ajungă un pianist genial și totuși George Sbârcea a rămas în istorie ca un om de o cultură enciclopedică și o personalitate complexă.
Puţini ştiu că acest om s-a născut la 23 martie 1914 la Topliţa și că a făcut o parte din clasele primare la Reghin, unde i-a și fost descoperit prima oară talentul înainte de a se muta la Cluj-Napoca. George Sbârcea a fost un om fenomenal a fost singurul jurnalist din lume care a reuşit să realizeze două interviuri antologice, unul cu Adolf Hitler şi altul cu Benito Musolini. A fost prieten cu magnificul, trompetist, compozitor și cântăreț de jazz, Louis Armstrong, a locuit 2 ani în Tibet, invitat de şeful spiritual al budismului tibetan Dalai Lama ședere care l-a ajutat să se înalțe spiritual și să își schimbe total percepția față de viață. Trăirea pe care a dobândit-o acolo i-a adus revelații inedite pe care nu a ezitat să le abordeze în discursuri la diverse evenimente unde vorbea cu o mare înțelepciune despre spiritul omenesc şi imensa lui forţă de a imprima posibilităţile sale asupra materiei vii şi a oamenilor din jur.
În plan profesional chiar dacă opera lui Sbârcea a înregistrat realizări şi momente memorabile în viaţa culturală şi muzicală a României, comuniştii l-au considerat un pericol pentru stabilimentul sistemului şi l-au arestat, însă a fost salvat din puşcărie la insistenţele ambasadelor străine acreditate la Bucureşti în 1956. A compus cele mai frumoase tangouri româneşti şi a scris până la sfârşitul vieţii 83 de cărţi dovedind o putere creatoare ieşită din comun. Destinul i-a dăruit tot ceea ce şi-ar putea dori un pământean, glorie, bani şi o mulţime de femei frumoase însă maestrul a ştiut până în ultima clipă a vieţii că o stea nu moare niciodată, ci se transformă într-un zâmbet care se topeşte în muzica universului.
George Sbârcea a debutat la Reghin Săsesc în 1923 cu poezia ,,Automobilul țiganului” şi a revenit în oraş de câte ori a avut ocazia să cânte și să încânte publicul
S-a născut la 23 martie 1914 la Topliţa, fiind unul dintre cei patru fii ai lui Constantin Sbârcea, fost medic în armata austro-ungară şi a Rosaliei Motta pianistă. Tatăl său a fost medic în Topliţa, iar bunica a fost sora lui Elie Miron Cristea, devenit primul Patriarh al României. A făcut primele clase în Viena în limba germană, după 1918 s-a întors cu familia la Topliţa, a continuat Gimnaziul la Reghinul Săseasc. În 1923 pe când era elev în clasa a IV-a primară în Reghin, George Sbârcea a participat la o reprezentație organizată de Reuniunea Femeilor din Reghin și jur în ziua de Sfântul Nicolae în sala mare a hotelului orășenesc (Café-restaurant Intim de azi). La acel eveniment elevul Sbârcea și-a făcut debutul cu poezia „Automobilul țiganului” și pentru prestația sa a fost chemat a doua oară pe scenă când viitorul compzitor și muzicolog a spus minunat anecdota „Țiganul la gară” prima persoană care i-a intuit talentul cu o mare precizie a fost Dr. Lucreția Nicoară (prima soție a medicului Eugen Nicoară) care l-a selectat pentru acest eveniment, iar primul articol de presă în care a fost lăudat George Sbârcea a fost scris de viitorul folclorist Simeon Russu din Archiud pe atunci student.
La scurt timp după moartea tatălui său, în 1923, George împreună cu mama lui s-a mutat cu mama la Cluj-Napoca, unde a făcut în paralel două facultăţi. În perioada 1931-1936 a urmat cursurile Facultăţii de Drept şi Filosofie şi în perioada 1934-1937 şi-a completat studiile universitare în cadrul Academiei de Muzică, avându-i ca profesori pe George Simonis (istoria muzicii), Traian Vulpescu (teorie şi solfegiu), Marţian Negrea (armonie şi contrapunct), Augustin Bena (dirijare de cor şi folclor) şi George Ciolac şi Ana Voileanu-Nicoară (pianoforte). În perioada studenţiei sale, viitorul compozitor de tangouri şi muzică uşoară a revenit la Reghin în 1933 în 10 august cu ocazia Petrecerii Tradiţionale a “Tinerimii Române”, unde după cum notează Vasile Netea în memoriile sale “a cântat compoziţiile ,,Lângă lacul lin ca o negură albastră” şi “Studentina” care în timp de câteva ore au ajuns a fi fredonate cu frenezie de toate perechile. Sbârcea era pe atunci student la Universitatea şi Conservatorul din Cluj şi cânta în diferite orchestre din capitala Ardealului”. În perioada 1934-1937 a activat ca dirijor şi compozitor la Teatrul Thalia din Cluj-Napoca şi în paralel scria la revista “Gazeta Ilustrată” cronici muzicale.
În perioada 1936-1938 a muncit ca şi dirijor la Teatrul Alhambra din Bucureşti după care a început o carieră diplomatică, fiind vorbitor fluent a şapte limbi. A intrat în diplomaţie şi a cochetat cu jurnalismul la cel mai înalt nivel. A călătorit în toată Europa şi a lucrat în diplomaţie în Suedia, Norvegia şi Finlanda, reuşind performanţa de a fi singurul român decorat cu Ordinul “Leul Finlandez” cu rangul de ofiţer. În 1940 Sbârcea a revenit pentru scurt timp la Reghinul copilăriei sale, la o şezătoare organizată de ziarul “Tribuna” în colaborare cu “Asociaţia Scriitorilor Români din Ardeal”. De data aceasta, muzicologul a venit însoţit de sopranele de la Opera din Cluj, Lya Hubic şi Florica Istrate, după cum scrie acelaşi cărturar neobosit, Vasile Netea.
1942 glorie la superlativ pentru Sbârcea, în audienţă la Mussolini şi cu Hitler la cafea
La începutul anilor ’40, George Sbârcea era considerat un om cu o cultură vastă şi o elocvenţă desăvârşită fiind deja un jurnalist foarte apreciat în cancelariile europene. Ambiţios din fire, a cerut să fie primit de însuşi conducătorul Italiei la acea vreme, Benito Mussolini. A primit aprobarea în scurt timp şi în anul 1942, George Sbârcea, împreună cu Liviu Rebreanu ( care în 1941 a fost numit din nou director al Teatrului Național și a acceptat numirea de director al cotidianului Viața) şi Ion Marin Sadoveanu (pseudonimul literar al lui Iancu-Leonte Marinescu, redactor la „Timpul” și dramaturg al Teatrului Național în aceea perioadă) au fost primiţi la Palatul Rezidenza chiar de dictator. Iată cum îl descrie jurnalistul român pe conducătorul fascist al Italiei „Era un bărbat impunător, care impresiona pe oricine prin cultură, prin privirea dominantă şi stăpânitoare, dar mai ales prin spontaneitatea gândirii şi a exprimării. Am vorbit despre politica pe care o ducea şi mi-a mărturisit că se inspiră din străvechii tribuni romani, ale căror discursuri le ştia pe de rost. Politica lui era axată pe scoaterea în evidenţă a calităţilor şi geniului latin “. Jurnalistul îşi amintea că a fost servit cu tot felul de bunătăţi, dar din cauza emoţiilor nu s-a putut atinge de nimic. Dictatorul era îmbrăcat în uniformă, cu pantaloni negri, veston bej, iar pe braţul stâng trona celebra svastică. Discuţia s-a întins pe parcursul a două ore, deoarece Mussolini s-a interesat despre situaţia economică a românilor pe care vroia să îi sprijine. La moartea acestuia, George Sbârcea a plâns şi i-a descris în ziare toate calităţile sale. Interviul a apărut în ziarul „Curentul” condus de Pamfil Şeicaru, după care a fost preluat de cele mai titrate ziare din Europa. În acelaşi an 1942, George Sbârcea reuşeşte formidabila performanţă de a-l intervieva pe Führer. Primirea a fost la Berchtesgaden, o reşedinţă a lui Hitler care se afla în Bavaria. Faima de gazetar a lui Sbârcea era atât de mare, încât nu a trebuit să aştepte decât o săptămână aprobarea de a-l întâlni pe Adolf Hitler. Ceea ce l-a frapat cel mai tare pe jurnalist a fost disciplina care domnea în jurul celui mai controversat om politic din istorie. În cabinetul lui Hitler, pe parcursul interviului nu a fost prezent decât secretarul personal al dictatorului, Martin Bormann. Ziaristul a rămas adânc impresionat de modul civilizat de a vorbi al lui Hitler, dar şi modul acestuia de a te privi adânc în ochi şi de a-ţi scutura mâna cu bărbăţie. „Hitler stătea la birou, iar eu pe un fotoliu. A dovedit o amabilitate ieşită din comun. Am fost servit cu ţigări, cafea şi dulceaţă. Avea un ton care te captiva şi se simţea capacitatea unui mare conducător, care te prindea în mrejele ideilor sale. Îmi era clar că Hitler s-a născut pentru a conduce. Interviul s-a axat pe ideile sale despre război şi viitorul Germaniei. Teoria lui, un pic exagerată, se referea la acuzaţiile ce le aducea evreilor, din cauza păcatelor originilor acestui popor. Vroia o dezvoltare sănătoasă a spiritului germanic. L-am reîntâlnit pe Hitler după un an, când am fost invitat la o aniversare a Partidului Nazist. I-am cunoscut atunci pe conducătorii lui militari, cum ar fi Gobbels şi Himmler. În opinia mea, Hitler se înscria în categoria unor mari oameni militari, cum ar fi Alexandru cel Mare, Cezar şi Napoleon“, povestea într-un interviu, George Sbârcea.
Condamnat de comunişti la 15 ani de puşcărie pentru că a „trădat idealurile așa zis democratice”
Conform unei prezentării power-point: https://www.slideshare.net/LazarViorica/presentare-george-sbarcea a compozitorului realizată de Viorica Lazăr şi intitulată „George Sbârcea- eternul îndrăgostit” : „După 1944, viaţa lui George Sbârcea ia o întorsătură dramatică. Noile autorităţi comuniste au pornit o adevărată vânătoare pentru prinderea celui care, în opinia lor, a fost un slujitor al hitlerismului. Timp de un an. s-a ascuns în comuna Petelea, judeţul Mureş (în casa unor rude n.a.). în 1947, este arestat şi judecat de Tribunalul Poporului, pentru că a trădat idealurile democratice… Sentinţa a fost de 15 ani de temniţă grea, adică singur în celulă. Urmează un traseu halucinant al puşcăriilor comuniste: Jilava, Aiud, Gherla”.
După ce a fost arestat a fost batjocorit de Organele de Securitate care i-au distrus mâna dreaptă în anchetele în care căutau dovezi ale “trădării” maestrului şi ale activităţii anticomuniste şi antisovietice pentru care era acuzat. Acest incident l-a împiedicat să mai devină pianist, însă Sbârcea a mulţumit divinităţii că a scăpat cu viaţă din lagărele comuniste unde i se spunea “Boierul”. Când a intrat la ocnă, era căsătorit cu Ana Bodo şi avea o fetiţă, Cristina, în vârstă de 3 ani. O dată pe săptămână era scos la plimbare pentru „refacerea moralului “. Gardienii îşi băteau joc de el şi în loc de mâncare, îi dădeau nişte lături pe care George Sbârcea le vărsa în canalul de scurgere. La scurt timp, celula, în care dormea direct pe ciment a fost invadată de şobolani, care îi acopereau trupul pentru a-l încălzi.
Vă întrebaţi, probabil, cum a putut să reziste un intelectual la aceste condiţii inumane de detenţie în penitenciare grele precum Jilava, Gherla şi Aiud. Răspunsul îl oferă chiar Sbârcea: „Am avut şansa de un fizic rezistent, dar rugăciunea şi furia m-au făcut să trec peste aceşti ani “. A fost eliberat după opt ani de ocnă grea, în 1956, la insistenţele ambasadelor străine acreditate la Bucureşti. Prima lui soţie a murit la numai 42 de ani, în urma unor tulburări psihice provocate în urma încarcerării sale.
În 1956 a revenit la Cluj pe funcţia de profesor la Şcoala Secundară de Coregrafie, catedră la care a predat un an pentru că autorităţile au conştientizat potenţialul de care dispune această somitate şi a fost numit cercetător ştiinţific principal al filialei din Cluj-Napoca a Biroului Institutului de Folclor al Academiei Române, funcţie pe care a deţinut-o cu brio până în 1966, an în care a primit Ordinul, Leul Finlandez” cu rang de comandor, fiind singurul român care deţine această nobilă distincţie, după care a fost numit editor şef al Televiziunii Române până în 1969. Apoi a fost promovat în funcţia de director în cadrul Agenţiei Române de Impresariat Artistic până în 1971, când acceptă propunerea de a deveni consilier artistic al Orchestrei Filarmonice ,,George Enescu” din Bucureşti până la pensionare. Ca scriitor, George Sbârcea şi-a pus amprenta pe 83 de volume, dintre care 34 de cărţi de profil muzicologic şi memorialistică, restul fiind traduceri extrem de importante din literatura universală. Puţini ştiu că şi Biblioteca „Petru Maior” are la secţiile de împrumut 24 din cărţile maestrului.
Chiar dacă a locuit la Bucureşti, a petrecut fiecare vară la Topliţa, unde era de nelipsit în juriile concursurilor de muzică uşoară. Pe 28 iulie 2005, George Sbârcea a trecut la cele veşnice fiind înmormântat la cimitirul Bellu unde îşi dorm somnul de veci personalităţile româneşti de onoare culturală. Consider acest articol e o datorie morală de onoare, scris în memoria unui om de excepţie din galaxia valorilor izbăvitoare prin cultură a României care ne-a reprezentat cu cinste „ca oameni şi ca ţară”, timp de 91 de ani acolo unde îndatoririle şi pasiunile i-au purtat paşii. Fie-i luminată calea până la stele!
About Author
