„SUFLETUL NU MI-L PUTEȚI LUA” – ALEXANDRU TODEA, DE LA CONDAMNAT LA MOARTE DE REGIMUL COMUNIST LA CARDINAL AL BISERICII CATOLICE

În anul 1947, când Regele Mihai I a fost obligat să abdice, Alexandru Todea a ales să nu tacă. Într-o perioadă în care frica devenise instrument de control, el a avut curajul să își exprime dezacordul public față de un act pe care îl considera nedrept.

A fost momentul în care destinul său s-a întâlnit cu destinul unei țări care intra într-o epocă întunecată.

Pentru această atitudine avea să plătească scump.

Protopopul Todea a devenit un om urmărit de regim. A fost reținut și anchetat dar fiind un om extrem de inteligent a profitat de o greșeală a anchetatorilor si a evadat din arest, după care a stat ascuns o perioadă lungă fără să poată fi prins. A fost sprijinit de oameni curajoși din comunitate, iar după capturare a trecut prin anchete, detenție și încercări care i-au pus viața în pericol. Asupra lui a fost pronunțată chiar și pedeapsa capitală, înainte ca sentința să fie comutată în muncă silnică pe viață.

Au urmat anii grei ai detenției, marcați de bătăi, foame, lipsa tratamentului medical și umilințe menite să zdrobească omul din interior. Cel care fusese protopop al Reghinului a ajuns, în închisorile comuniste, să fie pus să măture celulele deținuților politici, inclusiv pe cele în care fuseseră închiși oameni precum Iuliu Maniu și Ion Mihalache. Regimul încerca să îi ia nu doar libertatea, ci și demnitatea. Dar aceste umilințe nu au reușit să îi frângă spiritul. După eliberare însă nu a venit adevărata libertate, ci alte decenii de supraveghere și restricții.

Dar aici se vede diferența dintre un om obișnuit și un om format în credință.

Pregătirea de la Roma nu a rămas o amintire academică. Nu a rămas un titlu pe o diplomă. S-a transformat într-o putere interioară.

Când au venit frigul, izolarea, umilința și suferința, în fața regimului nu s-a aflat doar un deținut politic. S-a aflat un om care își construise viața pe convingerea că există lucruri mai importante decât propria siguranță.

Poate că puțini mai credeau atunci într-o biruință a lui Alexandru Todea.

Din punct de vedere omenesc, totul părea pierdut: un om singur în fața unui sistem uriaș. Dar ceea ce nu putea vedea nimeni era libertatea pe care o purta în interior.

În acei ani de încercare avea să se contureze adevărul care i-a definit întreaga viață:

„Sufletul nu mi-l puteți lua, iar de restul nu-mi pasă.”

Nu era o frază de revoltă. Era mărturia unui om care înțelesese că există o libertate mai adâncă decât cea a trupului.

Poți închide un om între ziduri.

Poți să îi iei ani din viață.

Poți să îi iei liniștea.

Dar nu poți cuceri un suflet care refuză să renunțe la adevăr.

Povestea lui Alexandru Todea nu a fost doar povestea unui singur om. A fost și povestea unei comunități.

În jurul său s-au ridicat credincioși din Reghin care au ales să riște pentru el. Când era urmărit de autorități, oameni simpli și-au deschis casele, l-au ascuns și l-au ajutat, știind că orice gest de solidaritate putea atrage represalii.

Nu aveau funcții.

Nu aveau arme.

Nu aveau protecția vreunei puteri.

Aveau doar credința că nu pot abandona un om pe care îl considerau păstorul lor.

Pentru acest gest de solidaritate au plătit.

Lotul Todea a rămas una dintre paginile dureroase ale memoriei Reghinului: oameni anchetați și arestați pentru că au ales să îl sprijine pe cel care devenise simbolul rezistenței spirituale a Bisericii Greco-Catolice.

Nu a fost doar suferința unui singur om.

A fost suferința unei comunități.

Dar și dovada că frica nu reușise să distrugă solidaritatea.

Regimul comunist încerca să distrugă nu doar oameni, ci și instituții. Biserica Greco-Catolică fusese desființată, lăcașurile confiscate, iar comunitățile împinse în clandestinitate.

Dar istoria avea să răspundă într-un mod pe care nimeni nu îl putea anticipa.

După căderea comunismului, Alexandru Todea a pus piatra de temelie a unei noi biserici greco-catolice la Reghin, dedicată „Adormirii Maicii Domnului”.

După 23 de ani, biserica a fost finalizată.

Iar în fața ei a fost așezată statuia ctitorului.

Imaginea are o forță simbolică aparte: omul căruia i s-au luat biserici lasă în urmă o biserică nouă. Omului căruia i s-a luat libertatea i se ridică un monument într-un loc al libertății.

Era una dintre marile răsturnări ale istoriei: cel considerat odinioară un pericol pentru putere devenea o recunoaștere a demnității și a credinței.

În anul 1990, România ieșea încă din umbra comunismului. Într-un reportaj francez filmat la Reghin, Alexandru Todea rostea o frază care arăta rana lăsată de decenii de dictatură:

„Minciuna este atât de adâncită în țara aceasta, încât foarte greu se dezobișnuiesc oamenii…”

În acea imagine simplă se întâlneau mai multe Românii.

România Blajului.

România Romei.

România Bisericii Greco-Catolice prigonite.

România închisorilor comuniste.

România oamenilor care pierduseră aproape totul, dar refuzaseră să își piardă identitatea.

În anul 1991, omul pe care un regim îl considerase periculos avea să fie creat cardinal de Papa Ioan Paul al II-lea.

Era una dintre marile răsturnări ale istoriei: cel condamnat de dictatură devenea una dintre cele mai înalte figuri ale Bisericii Catolice.

Dar recunoașterea nu a venit doar din partea Bisericii.

După vizita istorică a Papei Ioan Paul al II-lea în România, în anul 1999, președintele Emil Constantinescu l-a vizitat pe Cardinalul Alexandru Todea și i-a înmânat Ordinul „Steaua României” în grad de Mare Cruce.

Era o recunoaștere oficială a unei vieți de sacrificiu: a anilor de închisoare, a rezistenței împotriva comunismului și a fidelității față de principiile sale.

Cel care fusese condamnat de un regim pentru că nu a acceptat să renunțe la convingerile sale era acum onorat de statul pe care acel regim încercase să îl controleze.

Istoria își schimbase verdictul.

Și poate cea mai impresionantă scenă a acestui destin rămâne vizita Regelui Mihai și a Reginei Ana la casa Cardinalului Alexandru Todea din Reghin.

Pe strada Apalinei, la numărul 34, s-a oprit un fost Rege.

Nu într-un palat.

Nu într-o ceremonie oficială.

Ci în casa unui om bolnav, aflat în scaun cu rotile, un om care purta urmele unei vieți de sacrificiu.

Un om asupra căruia fusese pronunțată pedeapsa capitală, înainte ca sentința să fie comutată.

În 1947, un protopop își asumase riscul de a protesta pentru Regele său.

După aproape jumătate de secol, Regele venise la el.

Atunci nu mai erau tronuri, funcții sau puteri.

Erau doi oameni care trecuseră prin furtuna istoriei.

Unuia i se luase coroana. Sub presiunea regimului comunist, în contextul ocupației sovietice și al amenințărilor care au însoțit acel moment, Regele Mihai I a fost obligat să abdice și să părăsească țara, începând un exil de peste patru decenii.

Celuilalt i se luaseră 13 ani din viață, dreptul de a se ruga liber și Biserica. Alexandru Todea a trecut prin temnițele comuniste de la Jilava și Sighet, fiind persecutat pentru fidelitatea sa față de Biserica Greco-Catolică și față de Roma, pentru refuzul de a accepta desființarea Bisericii sale și subordonarea ei față de un sistem impus de regimul comunist. Iar după eliberare, libertatea sa a rămas supravegheată: timp de încă 25 de ani a fost urmărit de Securitate și ținut sub control permanent.

Unuia i s-a cerut să renunțe la tron.

Celuilalt i s-a cerut să renunțe la credință.

Niciunul nu a renunțat la ceea ce considera adevăr.Niciunul nu a renunțat la ceea ce considera adevăr. Pentru că, în final, nici coroana, nici anii de temniță nu definesc un om, ci măsura în care au știut să își păstreze demnitatea neîntinată.

Și parcă istoria nu încheiase încă toate capitolele acestui destin.

La 23 iunie 2000, în reședința sa din Reghin, Cardinalul Alexandru Todea primea vizita Patriarhului Teoctist.

Era un moment cu o semnificație aparte: prima vizită a Patriarhului Bisericii Ortodoxe Române la un ierarh al Bisericii Române Unite cu Roma după revenirea acesteia în legalitate.

În acea zi nu se întâlneau doar doi conducători de Biserici.

Se întâlneau două pagini ale istoriei românești.

O pagină marcată de suferințe, rupturi și încercări.

Și o pagină nouă, a dialogului și a vindecării.

Cel care fusese urmărit, condamnat și obligat să conducă o Biserică în clandestinitate devenea acum un simbol al demnității și al reconcilierii.

Dar poate că lecția vieții lui Alexandru Todea nu se oprește doar la propria sa poveste.

La fel cum timpul i-a făcut dreptate cardinalului, există o datorie de memorie și față de ceilalți oameni din Reghin care au trecut prin aceeași perioadă întunecată a istoriei.

Au existat deținuți politici, oameni anchetați, condamnați și întemnițați pentru convingerile lor. Au existat familii lovite de represiune, oameni care și-au pierdut libertatea, iar după ieșirea din închisori au continuat să trăiască sub supraveghere, cu domicilii obligatorii și cu drepturi limitate.

Pentru mulți dintre ei, suferința nu s-a terminat atunci când porțile închisorilor s-au deschis.

A continuat în tăcere, prin ani de marginalizare, teamă și imposibilitatea de a-și recupera viața pe care o avuseseră înainte.

Poate că, măcar în al doisprezecelea ceas, și acești oameni rămași în viață, precum și familiile celor care nu mai sunt, merită recunoașterea publică a suferințelor lor.

Pentru că memoria unei comunități nu trebuie să păstreze doar numele marilor personalități.

Trebuie să îi cuprindă și pe oamenii simpli care au avut curaj atunci când curajul costa libertatea.

Aceasta este lecția vieții lui Alexandru Todea. Regimurile trec. Sentințele se uită. Puterea dispare.

Dar un om care își păstrează sufletul liber continuă să vorbească și după ce nu mai este.

Iar peste timp rămân cuvintele unui om cu adevărat consacrat lui Dumnezeu, cuvinte care au rezumat un destin și o viață întreagă de credință, suferință și demnitate:

„Sufletul nu mi-l puteți lua, iar de restul nu-mi pasă.”

A consemnat Matei R. Mihai