TOADER A LUI IACOB STRÂMBUL SINGURUL VÂNĂTOR DE LA POALELE MUNŢILOR CĂLIMANI CARE A UCIS UN MISTREŢ CU UN CUŢIT !

Omul pe care îl prezentăm în acest episod cititorilor noştri la rubrica „VÂNĂTORI DE IERI ŞI DE AZI” este regretatul Toader a lui Iacob Strâmbu pe care l-am descoperit datorită scriitorului George Tripon, *(care i-a fost nepot) şi a cărui poveste apare într-una din cărţile sale „Pe urmele lui Pavel din Banat” care a văzut lumina tiparului în acest an şi care este un omagiu adus tatălui său.

Dacă George Tripon nu ar fi publicat memoriile tatălui său, vânătorul Toader a lui Iacob Strâmbu de pe Valea Mureşului nu ar fi ajuns niciodată să fie cunoscut opiniei publice.

Iată cum îl descrie ginerele său Pavel Tripon, în cartea mai sus amintită pe socrul său din Deda-Bistra: un vânător bătrân de aproape doi metri cu părul lung ce-i atârna până pe umeri care se îmbrăca mereu în port popular, cu opinci în picioare, cioareci din cânepă, cămaşă albă-gălbuie din bumbac şi la brău încins cu o curea lată din piele la care avea ataşate o pipă din os şi un cuţit de vânătoare. „Soacra mea Savina, se lăuda de multe ori cu soţul său Toader pe care îl considera cel mai mare vânător din toate timpurile. De fapt alt vânător nici nu a mai văzut ! Îşi amintea cum de multe ori îşi lua puşca din cui şi nu peste multă vreme venea acasă cu un iepure sau o căprioară în spinare şi uneori chiar şi cu un mistreţ aşezat pe o targă improvizată din nuiele mai groase pe care o trăgea până acasă cu braţele lui vânjoase.

Toader era în general un om închis, scump la vorbe şi căruia nu îi plăcea să se laude prea mult cu isprăvile sale. Câteodată, după ce lua o gură de pălincă de prune, i se mai deschidea limba şi se lăuda cu faptul că în tinereţe a fost cătană la Împăratul Franz Iozsef (al Austriei n.a.) timp de mai bine de zece ani la grăniceri la Tirol şi când a fost dezlegat de cătănie, a primit o pungă mare cu bani şi o medalie cu Împăratul în basorelief, pe care o are şi acum şi o păstrează cu mare cinste deasupra patului prinsă pe o cuvertură ţesută la război de soaţa sa Savina. Îi plăcea deasemenea să-şi amintească cât de mult a iubit-o pe soaţa sa, cum o mai săruta şi o dezmierda mai ales în zilele de sărbători, când o ţinea pe genunchi şi uneori o arunca în sus şi apoi o prindea ca pe un copil în braţele sale puternice.

Cu greu mi-a povestit de ce a fost poreclit de ţăranii din sat, Toader a lui Iacob Strâmbul.

Iacob îl chema pe tatăl său, iar Strâmbul, de la o întâmplare petrecută mai demult după ce s-a întors de la cătănie, de la Împăratul, când şi-a adus cu el două din puştile sale de vânătoare, una fabricată în Austria şi alta în Suedia. Mai târziu şi-a mai cumpărat o puşcă tare faină de la un bătrân vânător, care s-a lăsat de vânătoare, că nu-l mai ţineau picioarele la mers, o puşcă cu alice foarte uşoară de calibru şaişpe, cu care mergea mai mult la raţe şi la iepuri.

Cu toate aceste puşti şi-a câştigat el faima de vânător cu care se mândrea atât de mult Savina sa.

Într-o zi de vară, într-o duminecă, când stătea cu Savina la poartă, pe laviţă şi se distrau uitându-se după consătenii lor, care se plimbau de colo-colo, prin faţa lor îi spune nevestei:

• • Savino, eu m-oi duce mâine dimineaţă, înainte să se crape de ziuă, la deal, până sub „Scaunul Domnului” să le duc la stână la viţelele noastre un pic de sare şi de făină de mălai. Ce zici tu, m-am gândit bine ?
  • Toadere, mai bine zici că ţi s-a făcut dor de ducă şi de vânătoare că demult nu ai mai fost pe acolo.
  • Auzi Savino, să nu crezi ce zici tu, nici nu o să-mi i-au cu mine vre-o puşcă, ştiu că am de cosit trifoiul de la „Râtul Pârli”, aşa că mă duc şi mă întorc degrabă.
  • Bine, Toadere, fă cum vrei tu. Aşa a şi fost, am plecat cu noapte în cap pe răcoare, pe potecile ştiute de mine, numai cu o desagă în spinare şi cu cuţitul meu de vânătoare. Am ajuns la stână când soarele a trecut de amiază şi i-am bucurat mult pe ciobani cu slănina din porcul meu „Mangaliţa” şi de alte bucate făcute de Savina mea, dar mai mult de pălinca făcută din prune ringlote pe care am bătut-o cu ei sara la lumina focului, unde ei au fript pe jar în cinstea mea o mieluţă grasă. În dimineaţa următoare, înainte să răsară soarele, mi-am luat „traista în băţ” şi m-am grăbit să cobor muntele ca să nu mă certe Savina.

Venind vesel pe cărările ştiute, mulţumit că mi-am făcut o treabă pe care o aveam în gând de mai multă vreme, intrând într-o poieniţă, m-am trezit nas în nas cu un mistreţ uriaş, care părea foarte furios nu ştiu din ce pricini, poate era hăituit, rănit sau Dumnezeu ştie, dar îi ştiam năravul, când l-am văzut cum se uită la mine grohoind nervos. Mi-am dat seama că nu am scăpare, ştiind că un asemenea vier se putea bate foarte bine şi cu un urs pe care să-l pună pe fugă. Aşa că mi-am aruncat repede desaga din spinare în care aveam şi un caş mare de oaie, şi am încercat să-mi scot din teacă cuţitul de vânătoare. N-am apucat, că mistreţul a pornit glonţ spre mine, aşa că am reuşit doar să fac un salt în sus cu picioarele desfăcute şi având avantajul că sunt aşa înalt, m-am trezit călare pe mistreţ, acesta alergând ca un nebun cu mine în spate. Rapid m-am apucat cu mâna stângă de coama lui lungă şi m-am întors ca pe un cal nărăvaş cu faţa înainte şi cu mâna dreaptă mi-am scos cuţitul de vânătoare.

Nu am stat prea mult pe gânduri şi am înjunghiat mătăhala în locul ştiut, pentru a-l face să se scurgă de sânge cât mai repede. Când a simţit cuţitul, mistreţul s-a oprit şi a început să se învârtă cu mine şi într-o parte şi în alta, încercând să mă dea jos de pe el şi să mă ucidă. Neruşind a început să se tăvălească cu mine peste tot felul de cioate şi să-mi rupă oasele până s-a stors de sânge şi a murit. Dar după ce a murit am rămas cu un picior prins sub el şi tare m-am chinuit să-mi scot piciorul de sub el. Am avut mare noroc că în preajma mea am găsit un lemn ca un fel de toiag mai gros, cu care m-am căznit multă vreme până mi-am scos piciorul. Când în sfârşit am reuşit, îmi amintesc că m-am ridicat în picioare şi apoi am căzut leşinat peste porc.

Nu ştiu cât am stat acolo leşinat, doar că am avut mare noroc că a trecut pe acolo un cioban cu un cal de la o altă stână, care cobora la vale şi ma găsit întâmplător acolo în această stare. M-a pus pe cal şi ajuns la drum, a oprit o căruţă care mergea din întâmplae la oraş cu diferite treburi. Aşa am ajuns la Reghin la Spitalul lui Nicoară (Dr.-ul Eugen Nicoară 1893-1985) care m-a operat şi m-a ţinut multă vreme în spital ca să nu-mi taie picioarele, mi-a băgat în amândouă nişte fiare sau nişte ţevi pe care le am şi acum şi cu care o să merg sigur şi în groapă. Nu ştiu de ce nu a reuşit să mi le pună drepte şi aşa după vindecare picioarele mi-au rămas puţin cracoşe, aşa că oamenii din sat mi-au dat porecla de Strâmbul. Ciobanul care mi-a salvat viaţa s-a întors după mistreţul ucis de mine şi la dus acasă cu o căruţă, şi după o zi sau două a adus o mare bucată de carne dintr-un picior din spate, doctorului Nicoară, ca un fel de răzbunare pentru cel care i-a rupt picioarele lui Toader.

La început chiar m-am supărat pe porecla pusă de săteni, dar apoi m-am obişnuit cu ea şi chiar am început să mă mândresc că sunt singurul vânător care a învins o asemenea namilă de animal fără puşcă şi doar cu un cuţit de vânătoare.

După acea întâmplare, Toader a mai vânat mulţi mistreţi şi căprioare, iar mai târziu, când oasele au început să-l doară, nu a mai putut merge prea departe de casă, mulţumindu-se să vâneze doar iepuri şi raţe sălbatice.

Acest distins vânător îşi muncea şi pământul sărăcăcios mai mult singur, folosindu-se de tot felul de unelte supradimensionate pe care singur şi le confecţiona, iar altele erau confecţionate de fierarul sau cum i spunea căucaciul Ion, din sat care i le făcea după comenzile sale.

O astfel de unealtă i-a fost fatală până la urmă după câţiva ani după ce m-am mutat şi eu în aceea localitate şi am trăit alături de el şi de Savina cu familia mea.

Într-o zi de primăvară în jurul amiezii, când soarele îşi trimitea razele sale fierbinţi peste pământul înverzit, bătrânul Toader, în loc să stea cu Savină să-i povestească despre aventurile sale vânătoreşti şi-a luat un drug de fier forjat dintre uneltele sale din şură, unde îşi ţinea şi carul său imens şi s-a apucat să „planteze” cu el mai mulţi pari din alun pentru tufe pe lângă tufele mari de fasole, pentru ca acestea să se poată înălţa spre cer. După un efort prelungit în soarele dogoritor, i-a plesnit o mică venă în creier şi l-a paralizat pe loc. L-a găsit Savina peste puţină vreme căzut peste o tufă de fasole, inconştient. Împreună cu fiica sa, Ecaterin şi un vecin au reuşit cumva să-l ducă în casă şi să cheme medicul, care locuia în apropierea casei noastre.

Eu nu eram acasă, eram plecat în oraşul apropiat să mă interesez de un loc de muncă, deoarece resursele financiare erau pe sfârşite şi ne era foarte greu să ne mai descurcăm fără bani.

Nu mult după aceea bătrânul nostru Toader a lui Iacob Strâmbul, după o agonie de vreo două săptămâni, fiind chemat la Domnul în Împărăţia Sa, după cum spun popii, într-un loc cu verdeaţă, unde şi acum marele nostru vânător se simte bine şi sunt convins că merge în continuare la vânătoare.

Carul imens a lui Toader, l-am dezmembrat în vara următoare şi partea lemnoasă am pus-o pe foc, iar fierăria din el şi uneltele lui uriaşe le-am dat la fier vechi şi unele la fierarul Ion să-mi facă nişte unelte mai mici şi mai normale, pe care le mai am şi acum. Armele lui de vânătoare le-am păstrat încă câţiva ani fără permis, până când era să o încurc destul de rău cu Miliţia de atunci.”

Fragment extras din cartea „Pe urmele lui Pavel din Banat” semnată de prof. George Tripon 

About Author

Robert Mihai

See author's posts