,,Un mister numit Alexander Dillmont”!
Anul acesta s-au împlinit 115 de ani de la moartea uneia dintre cele mai misterioase personaje din istoria Reghinului: Alexander Dillmont. O nouă ocazie pentru cetățenii pasionați de istorie locală, ca să afle detalii picante despre viața unei familii de cămătari din Reghinul Săsesc, care a profitat de pe urma Revoluției de la 1848 și în 1863 de ridicarea așezării în rândul oraşelor privilegiate, la rangul de ,,oraș liber regesc” pentru a face bani dar a cărui viață rămâne sub un mare semn de întrebare…Deși se știe că a murit aici, nu s-a găsit nici un înscris cu locul unde a fost înmormântat sau cel puțin o cruce care să îi indice trecerea pe acest pământ.
Alexander Dillmont a devenit celebru în Transilvania și în Regatul României, după ce a dat un anunț la un ziar de circulație națională, că scoate la vânzare peste 2000 de documente vechi printre care se aflau și 10 hrisoave pergament și un “înscris olograf”, semnat de domnitorul Mihai Viteazul. El pretindea că le obținuse prin moștenire, după ce fuseseră amanetate de maiorul Nicolae Greceanu, (devenit erou în bătălia cu otomanii, din Dealul Spirii) unui strămoș al său, maiorul Dillmont din Brașov.
Mulți sceptici au spus, că Alexander Dillmont a fost doar un mit, și că acea persoană nu a existat niciodată în realitate, însă site-ul viselenuautermenlimita.ro vine să contrazică acest fapt. Jurnalistul Robert Matei a realizat o anchetă, și intrat în posesia unui act, cu care dovedește că acest personaj chiar a existat, iar recipisa din 1880, atestă faptul că, în urmă cu aproape 140 de ani, și în Reghinul Săsesc se practica activitatea de zaraf, de către un băcan care a ajuns să fie curtat până și de Academia Română, prin marele jurist și istoric Nicolae Densușianu, ca să le vândă documentele pe care le deținea.
Reghineanul Alexander Dillmont a rămas în istorie datorită Academiei Române, care a dus tratative cu acesta, timp de 22 de ani, legate de achiziționarea unor documente cu valoare istorică de patrimoniu național, aflate în posesia comerciantului Alexander von Dillmont, conform unui studiu realizat de regretatul prof. dr. Grigore Ploieșteanu, în urmă cu aproape 15 ani. Cele 2.000 de acte, hrisoave și pergamente au fost numite la cererea comerciantului ,,documentele Greceanu”, fiindcă se pare că au aparținut ofițerului Nicolae Greceanu care le-ar fi amanetat în 1822 maiorului Dillmont din Brașov, ajungând apoi în posesiunea urmașului acestuia, iar după o altă opinie ar fi ajuns la un anume Ioan Jippa, membru al Societății Negustorilor Români din Brașov și de la acesta la Dillmont.
Din studiul profesorului Grigore Ploieșteanu reiese că documentele datau de la începutul secolului al XVII-lea (1600), primi ani ai secolului al XIX(1800), majoritatea fiind scrise în limba greacă modernă, ,,din ultimii ani ai voievozilor fanarioți” privind procese particulare. Mai valoroase trebuie să fi fost cele, mai puțin de 20, scrise pe pergament, existând și un document autograf, de la Mihai Viteazul (care ar fi fost înstrăinat).
Pentru a se informa asupra documentelor de la Reghin, Academia Română l-a delegat pe istoricul Nicolae Densușianu, aflat la cercetări în Transilvania și Ungaria, și care aflase probabil de existența lor, de la Ștefan Greceanu.
Nicolae Densușianu care este cunoscut publicului larg mai ales prin lucrarea sa „Dacia preistorică” a întreprins mai întâi o călătorie la Reghin, în anul 1879. Într-o epistolă trimisă de acesta secretarului general al Academiei Române, din Alba-Iulia, la 1 septembrie, el scria: ” A doua excursiune am făcut-o la Reghin. Scopul meu era, să-mi procurez oarecari informațiuni în privința documentelor și manuscriselor familiei Greceanu din România, ce le-a amanetat în anul 1822 maiorul Dillmond din Brașov, dar sosind la Reghin, m-am convins că, diplomele și manuscrisele familiei Greceau sunt împărțite între erezii lui Dilmond, care locuiesc în diferite părți ale Transilvaniei „.
La Reghin locuia, un urmaș al maiorului Dillmont, un romano-catolic pe nume Dillmont Șandor în actele oficiale, dar care se recomanda în viața de zi cu zi Alexander von Dillmont. Era născut în anul 1846 în comuna Aita Mare din județul Covasna, și se pare că s-a mutat la Reghin cu familia, după Revoluția de la 1848, când Reghinul a fost incendiat de secui, și prădat.
Atunci, armata secuiască formată din 10.000 de luptători, a învins, trupa de 1.300 de grăniceri români, care apărau Reghinul și care erau conduși de colonelul Urban, a intrat în oraş, l-a prădat şi l-a ars, ucigîndu-i pe toţi românii, sașii și evreii întâlniţi în cale. După ce focul a ars orașul aproape din temelii, prefăcându-l în mormane de cenușă locuitorii care au supraviețuit prădătorilor, aveau nevoie de multe servicii și de obiecte și atunci dezastrul reghineniilor a fost pentru familia Dillmont oportunitatea perfectă de a fi adoptată într-un burg săsesc la vremea aceea.
Din 17 octombrie 1880, datează o notă de comandă, semnată de Alexander Dillmont, descoperită de jurnalistul Robert Matei, scrisă cu creionul pe o hârtie imprimată cu numele comerciantului care locuia pe strada Közép Utca la nr. 143.
În anul 1883 l-a vizitat pe zaraful reghinean ,,nobilul boier” Ștefan Greceanu, care credea că documentele aflate la Reghin, aparțineau familiei sale, și erau cele care au fost anterior căutate fără succes, în câteva orașe din Europa. Prof. dr. Grigore Ploieșteanu scrie, legat de acest episod, următoarele ,,Viitorul primar al capitalei a fost însă nemulțumit, atât pentru faptul că –după afirmația sa- i s-a permis să le parcurgă doar timp de două zile în prăvălia comerciantului, fără să fie lăsat să le ,,numere” sau ce titlu au, ce materie cuprind acele hârtii, cât și deoarece suma care i s-ar fi oferit, de 500 ducați chesaro crăiești sau 200 de galbeni, noul lor proprietar o considera ,,foarte mică”, el adresându-se printr-un reghinean, pentru evaluare, unui cunoscător din altă parte, Greceanu acuzându-l pe <negustoraș> că avea <idei nemăsurate> și <ar fi voit îmbogățire imediată și sigură>”.
Grigore Ploieșteanu mai preciza, că în anul 1885 încercările de cumpărare a documentelor comerciantului din Reghin, au fost reluate de Academia Română, prin intermediul studentului Ilie Cristea, viitorul patriarh al României, care l-a cunoscut la Budapesta și pe Ștefan Greceanu, cu care a întreținut legătura prin corespondență și printr-un funcționar al Ambasadei României. El era hotărât, să îi ofere de data asta cămătarului Dillmont, vreo 500-600 de franci, dar cu ,,băcanul savant și încăpățânat”, care avea ,,pretenții exagerate” și aștepta ,,amatori din America”, și cu care Ilie Cristea a negociat la Reghin, nu s-a putut ajunge la o înțelegere.
Din păcate, în intervalul 1886-1903, nu am găsit informații despre viața lui Alexander Dillmont, să știm cine i-a mai trecut pragul cârciumei, în încercarea de a-i cumpăra documentele, pentru care e clar, că făcuse o obsesie în care vedea șansa lui de îmbogățire peste noapte care însă întârzia să apară după atâția ani de încercări.
Se pare că, din cauza unor datorii mari acumulate la banca ,”Mureșeana”, în finalul vieții, cămătarul Dilmont hăituit de somațiile unității creditoare a înnebunit și-a pierdut cunoștința, și a murit la vârsta de 58 de ani. Asta s-ar deduce din actul de deces nr.124/139 din 29 decembrie 1904, unde se mai specifică la cauza decesului.: pierderea conștinței și că decesul a fost declarat de un cetățean pe nume Balogh Jozsef care ar fi putut fi ginerele său, un vecin sau o rudă ? Probabil că a fost înmormântat pe 31 decembrie 1904 în prag de nou an în cimitirul greco-catolic din Reghin, însă nu știm cine au fost locuitorii care l-au condus pe ultimul său drum pe acest pământ, și dacă a mai avut sau nu, urmași.
Dr. Grigore Ploieșteanu mai amintește în studiul său ,,Reghinul și Academia Română până la 1918” că, ,,chestiunea achiziționării documentelor de la Reghin a revenit în 1905, în împrejurările în care avocatul dr. Ioan Popescu, în calitate de reprezentant al Băncii ,,Mureșeana” din Reghin, a fost nevoit să scoată la licitație averea lui Dillmont, pentru acoperirea datoriilor acestuia la bancă, iar printre bunurile sale se afla și ,,o ladă cu 2.000 de documente române, de valoare”, și pe care la licitație le-a cumpărat avocatul, pentru a nu fi înstrăinate.
Informat de cineva din Reghin că Ioan Popescu era dispus să le vândă cu suma de 3.000 de coroane, profesorul și academicianul blăjean, Ioan Micu Moldovan (1883-1915) l-a rugat să fie avizat … de termenul vânzării”. Aflând de prețul care se cerea pe documente, deși i se părea ,,exagerat”, Ioan Micu Moldovan a scris Academiei Române. Răspunsul peședintelui Academiei, Ioan Bianu, a fost că ,,ar dori să le achiziționeze pentru Academie. În consecință, Ioan Micu Moldovan a înștiințat Banca ,,Murșeana”, și că va depune eforturi stăruitoare, pentru a determina vinderea documentelor la prețul de 1700 coroane, oferit de Academie, obținând un răspuns favorabil abia în primăvara lui 1906. La 22 mai, I. Micu Moldovan, scriindu-i lui Bianu că i-a sosit ,,pacul” de la Reghin, pe care l-a și trimis la București, își exprima convingerea că ,,veți fi deplin mulțumiți cu achizițiunea aceasta nouă”. Surpriza va fi că, după afirmația lui I. Bianu, din documentele cumpărate, lipseau multe, față de numărul înregistrat în 1895 de către delegatul Academiei, (Ilie Cristea), și anume : 10 hrisoave pergament, și un document autograf, de la Mihai Viteazul.
Cine le-a extras din celebra ladă cu documente a lui Alexander Dillmont, probabil nu vom afla niciodată. Să fi fost Ioan Popescu, ori istoricul și teologul și filologul Ioan Micu Moldovan ? Poate chiar Alexander Dillmont le-a vândut în timpul vieții, unor colecționari străini.
În Anuarul 1939-1940, al Academiei Teologice Ortodoxe Române din Caransebeş, prof. Gheorghe Cotoşman a publicat o serie de însemnări prețioase ale lui Ilie Cristea, viitorul Patriarh al României, intitulate ,,Contribuţii la istoria vieţii româneşti din Transilvania, la finea veac. al XlX-lea”. Lucru care a fost consemnat și de Revista Istorică, volumul XXVIII din 1942, fondată de Nicolae Iorga, însă, ciudat este faptul că, publicația admite că expunerile prelatului Ilie Cristea, au la bază, citez ,,documentele familei Grecianu rămase, la Sasul Dillmont, băcan din Reghin, care le oferea cu 500 de florini lui Ştefan Grecianu, care a găsit preţul prea ridicat”, însă nu știau că trecuseră 38 de ani, de când cele 2000 de documente ale lui Alexandu Dillmont, fuseseră cumpărate de Academia Română.
Cu toate aceste inadvertențe, paradoxul este că, datorită unui cămătar din Reghin, care a păstrat 2000 de documente moștenite din familie, o viață întreagă, fiindcă nu a găsit cumpărătorul visat, actele sale au ajuns să ilustreze, mai mult decât oricare alte expuneri istorice, viaţa românească din Transilvania, de la sfârşitul veacului al XIX.
Drama cea mai mare este că nici până azi, nimeni nu a reușit identificarea fondului în care a fost arhivată colecția documentelor ,, Dillmont ” ori ,, Greceanu ”, în baza de date a Arhivelor Naționale ale României, după ce au fost preluate de la Biblioteca Academiei Române. Așa că, pe bună dreptate am intitulat acest articol ,,Un mister numit Alexander Dillmont!”, un om care creat o mulțime de controverse, atât în timpul vieții, cât și după moarte!
Sursele foto: Cărciumă de epocă – Ciprian Marian
https://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Densu%C8%99ianu
Colaj : viselenuautermenlimita.ro