index

Un întreg ritual de obiceiuri precedea, în lumea satului românesc, venirea pe lume a unui copil. Chiar şi la naştere era respectat un întreg ceremonial, iar moaşa juca un rol primordial.

Venirea pe lume a unui copil reprezenta un moment care era foarte bine cumpănit de toată familia.

Cine putea fi numită moaşă în lumea satului românesc de altădată ?

Moașa era femeia în vârstă, bătrâna care trăise destul cât să capete cunoștințe și experiență, ca să poată aduce copiii pe lume dar care era mult mai mult decât o „obstreticiană”.

Era, de fapt, femeia (atot)înțeleaptă, cea care dădea celorlalți… măsura înțelepciunii și care era, ea însăși, măsura înțelepciunii.

Nu întâmplător i se spunea femeia-știutoare.

Evident, era „o știutoare” pentru că știa să salveze viața mamei și a copilului care se aflau, literalmente, în mâinile ei.
O femeie știutoare – citim în Nașterea la români, studiul lui S. Florea Marian publicat în 1892 – are întotdeauna la dispoziție „…lângă pat și o țeavă, ca, fiind pericol de moarte, să-i poată inspira (femeii pe care o moșește – n.n.) aer pe grumaz” din care, dacă „e astupat, îi scoate ceva materie prin care s-a împiedicat respirarea”.

De asemenea, o moașă era „știutoare” și pentru știa să „citească” semnele de la nașterea pruncului sau semnele de pe trupul lui și pentru că doar ea avea puterea de a-l păzi de Strigi (Zeițele morții care furau viața nou-născuților nepăziți) în primele zile, dar și de toate primejdiile care amenință un nou-născut, din care, una, deloc mică, era deochiul.

De altfel, în franceză, și astăzi moașă se spune sage-femme sau sage-mère, femeia sau mama înțeleaptă, cunoscătoare, pricepută, iar sage vine din latinescul sapiens, înțelept/ înțeleaptă.

Dar, dincolo de știința ei medicală, în ce sens mai era ea, o femeie-știutoare ?

Iată un exemplu interesant din Dicționarul dialectului aromân al lui Tache Papahagi, un exemplu care ne îndreptățește să credem că moașa era, de fapt, o femeie-șaman: vindecătoare, taumaturg, adică făcătoare de minuni, înainte-văzătoare, exorcistă și, nu în ultimul rând, o stăpână a stihiilor:

„Moașe di ațeale țe țin apile (moașe din acelea ce opresc apele)”, care, adică, opresc revărsările sau potopul.

Iar în tradiția românească o moașă era și o „știutoare într-ale mortului”, de vreme ce ea scălda și grijea mortul, ca una care, așa cum scălda pruncul nou-născut și împlinea toate cele cuvenite la intrarea lui în lume, ca să intre curat și ocrotit în ea, tot așa scălda și trupul mortului, ca să intre curat, primenit, spălat de toate păcatele, în lumea de dincolo.
În urmă cu 100 de ani, în satele din Ardeal se respectau anumite cutume pentru perioada primelor zile de viaţă ale copiilor
În gospodăriile ţărăneşti de la început de secol XX îngrijirea copilului nou născut trebuia să respecte musai anumite obiceiuri. Tradiţia legată de această importantă perioadă din viaţa omului au fost culese de folcloristul Tudor Pamfile, din zona Tecuci, şi au fost publicate în numărul 11 din anul 1905 al revistei de folclor „Şezătoarea“

Aflăm că, în primele zile de la naştere, îngrijirile erau acordate copilului de către moaşă, o persoană mult mai importantă decât naşa de botez.
„Primele îngrijiri date copilului sunt date de moaşă, cât mama stă lăuză, <cât stă pe pae>, cum se zice, şi aceasta ţine iarna 3-15 zile, vara 3-7 zile. Copilul, în primele zile, este scăldat în apă călduţă fără sopon, şi nu în leşie, de 3-4 ori pe zi şi înfăşat în scutece“, arată autorul care s-a documentat în comuna Ţăpu, din fostul judeţ Tecuci.

O superstiţie de care se ţinea cont la momentul naşterii era ca în casă să nu intre picior de copil sau de om în vârstă.

„Se crede că în timpul cît e facerea, să nu intre copiii ori oamenii bătrâni în casă că se naşte copilul prea ruşinos, şi aşa va fi“
O altă cutumă era ca mamele să facă faşa foarte lungă, „căci zic că le trăesc copiii“.

Moaşa, mai importantă decât mama sau naşa de botez
Conform tradiţiei, botezul noului-născut urma să se facă după 3-15 zile de la momentul naşterii, iar naşii erau, cum era obiceiul, naşii de cununie ai părinţilor:

„Dacă copilul e întăiul născut, de ordinar cine a cununat pe părinţi, îl şi botează. După botez, sau chiar la botez, naşul aduce scutice nouă copilului, iorgan, chitie şi bete pentru înfăşare, iar mama dă naşei o bucată de pânză, primind şi ea de la naşa sau nînaşa băetului, cu care-i cumătră, o rochie şi altecele“.

Răsplătită pentru efort era şi moaşa, considerată în fapt, cea mai importantă persoană pentru copil.

„Moaşei, pentru serviciul făcut i se dă de la 50 de bani pînă la 2 lei, materie pentru o baschină, vr’ un vr’un bariz, vr’un caşmir, vr’o pestelcă, etc. Aceasta este moaşa, la care un copil ţine mai mult ca la naşa, nînaşa sau mama lui, <pentru că ea i-a tăiat buricul, cînd era numai cît lingura>. Copilul îi mai zice şi moşîcă“.

Cumetria, animată de o femeie gureşă care-i „stoarce pe meseni“
La evenimentul naşterii copilului, ca şi la botez de altfel, tatăl trecea pe planul doi.

„La botez, tatăl copilului nu se duce de loc, după cum n’are absolut nici un rol în toată orînduiala naşterei. Lui i se aruncă căciula pe garduri, ori pe lemnele din faţa casei, ori rădăcini ca la orişicare copil, frate cu noul născut“, spune autorul articolului din Şezătoarea.

Se obişnuia ca botezul să se facă „la un ceas din noapte“, sau mai tîrziu, iar cumătria, petrecerea, avea loc a doua zi.

„Mîncări peste mîncări, masa întinsă mare cu mult vin şi multă lume poftită. Bucatele-s ca la pomeni, ba mai mult, că doar prăzmuesc în sănătatea celor vii. Se bea prea mult poate“.

Petrecerea era animată neapărat de o femeie „gureşă“, care îi îndemna pe petrecăreţi să se distreze şi să contribuie cu bani pentru bunăstarea copilului:

„O femee gureşă începe la sfîrşit să strîngă darea, 50 de bani, etc. pe o farfurie. Gureşă tebuie să fie, ca să poată stoarce pe meseni. Ea recitează şi poesii cu acest sens:

Daţi gologanul,

Să trăiţi la anul!

Ia mai dă şi dumneata
Că cu atît n’ai scăpăta

Ia mai daţi,

ca să jucaţi!

Pune colea cu noroc,

Pînă n’aţi porni la joc!“

Folcloristul precizează că banii care s-au strîns de la botez „se ţin“, fiindcă sunt consideraţi „norocul copilului“.

„Naşul şi naşa şi moaşa şi tatăl copilului îi pun ceva pe frunte şi se păstrează iarăşi. De ce? Fiindcă <cei de la botez şi cei de pe frunte se păstrează> şi atît“.


Cele mai cunoscute moaşe din zona Reghinului au fost:

Gafina Demian din Pietriş
Moaşa hai bătrână Sofia Horga originară din Dumbrava
Paraschiva lu Şofron zisă Cuţitoaie din Bistra
Maria Buta a Chivi Neti din Deda
Maria Dedean din Dedrad
Moaşa Ioana din Idicel
Moaşa Firuca de la Săcalul de Pădure
Anica Vultur din Frunzeni
Saveta Fluieraş din Jabeniţa

A consemnat Matei R Mihai

About Author

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *