Vă prezentăm în premieră o fotografie de acum 156 de ani cu „Crăişorul munţilor” Avram Iancu la vârsta de 41 de ani !

Potrivit datelor care se cunosc până la momentul actual această fotografie cu celebrul erou Avram Iancu este publicată în premieră în spaţiul on-line de site-ul „viselenuautermenlimita.ro”. Avocatul transilvănean are 41 de ani în această poză care a fost reprodusă în paginile revistei „ASTRA” din 1894 la pagina 287 cu următoarea explicaţie a ilustratei „Reproducerea noastră e copia unei fotografii din anul 1865. Iancu nu voia să se fotografieze; prietenii săi l-au îmbrăcat într-o zi frumos şi l-au fotografiat prin surprindere. La aplausele lor pentru reuşită, Iancu a înţeles că a fost înşelat de prietini şi, momentan cuprins de furia nebuniei sale, a spart tot ce a găsit în casă. Fotografia o avem dela D-l I. P. Florantin, profesor în Iaşi”.
„Cine a îost acest Avram Iancu ? Un om, fecior de pădurar, care, făcând din întâmplare parte din clasa nobililor de rând, a putut să studieze drepturile şi să ajungă advocat. Mai era însă şi Moţ de la Vidra, din creasta Găinei, şi iubea pe fraţii lui şi era iubit de dânşii, încât te trec fiorii, când te gândeşti, cât îl iubea şi cât îl iubeau oamenii. Iubirea lui nu se întindea însă numai asupra lor, ci cuprindea tot ceea ce are suflet şi simte durere. Un vierme n-ar fi fost el în stare să-l strivească âră de nevoie. Tocmai de aceea ‘i s-a negrit înaintea ochilor, când a vedut suferinţele de necrezut ale fraţilor săi şi s-a pus cu inimă tare în fruntea cetelor pornite spre vărsarea de sânge” aşa îl descria Ioan Rusu Şirianul închis în temniţa de la Seghedin.
Site-ul viselenuautermenlimita.ro readuce în actualitate adevărata imagine din ultimii ani de viaţă ai avocatului transilvănean și revoluționar român pașoptist, care a jucat un rol important în Revoluţia de la 1848 din Transilvania. Reamintim cititorilor noştri că Avram Iancu a fost conducătorul de fapt al Ţării Moţilor în anul 1849, comandând armata românilor transilvăneni, în alianță cu armata austriacă, împotriva trupelor revoluționare ungare aflate sub conducerea lui Lajos Kossuth.
Conform ultimelor descoperiri realizate de jurnalistul Matei Robert Mihai, carismaticul avocat și revoluționar român pașoptist, care a jucat un rol important în Revoluția de la 1848 din Transilvania, Avram Iancu (1824 – 1872), în viața privată se pare că a avut și o logodnică mai puțin cunoscută opiniei publice, pe lângă presupusele iubite : Hani Farkas, Tilda Oblateck, Epifania Şuluţiu ori Vida Fani. Se numea Aneta Albini era din Alba, și se presupune că a fost fiica vice-tribunlui pașoptist Vasile Albini. Aceasta, după ce ,,Craiul Munților” s-a îmbolnăvit l-a părăsit și s-a măritat la Reghinul Săsesc cu avocatul Muntean. Cel mai probabil logodnica lui Avram Iancu l-a părăsit pe marele revoluționar prin anul 1852 când acesta a ieşit practic și din viaţa politică și militară fiindcă nu mai avea aproape nimic în comun cu jovialul avocat Avram Iancu din perioada în care își desfășura stagiatura la Tabla Regească, (Curtea de Apel) Murăș-Oșorhei (Târgu-Mureș).
S’a discutat foarte mult chestiunea, dacă nu cumva el era dator să fie mai diplomat, şi să fi profitat de conjuncturile şi marile foloase, pe care ar fi putut să le aducă Românilor, dacă ar fi păstrat graţia împăratului şi nu s-ar fi îndărătnicit. Aşa este! Nu mai încape îndoială, că el, luând titlul de general împărătesc ce ‘i se oferise, ar îi ajuns guvernator al Ardealului şi unul din cei mai influenţi oameni ai împărăţiei austriace şi mult bine ar fi putut să le facă românilor. Poporul ştia însă de mai înainle, de ce anume Avram Iancu nu va putea să o facă aceasta pentru că era un om de cuvânt care nu punea niciodată interesele personale mai presus decât cele ale naţiuni sale. Se ştie că după Revoluţia de la 1848-1849, Avram Iancu a încercat timp de mai mulţi ani să obţină drepturile poporului român. În 1850, a plecat spre Viena pentru o audienţă la împăratul Francisc Iosef. Acesta l-a primit cu mare respect. Cu toate acestea, Iancu a refuzat decoraţiile imperiale pe motiv că el a luptat pentru drepturile poporului român, nu pentru medalii şi nu a acceptat să fie decorat.
„Eu distincţia ce mi s-a acordat, pentru care în ceea ce priveşte persoana mea îi mulţumesc Maiestăţii Sale cu toată supunerea, nu o pot primi atâta timp cât acele făgăduieli nu vor fi împlinite şi dorinţele juste ale naţiunei române nu vor fi satisfăcute, fiindcă în caz contrar, făcând abstracţie de faptul că eu aş fi considerat ca un bărbat de rea-credinţă de către popor, pe care aş fi ţinut numai să-l înşel cu promisiuni goale, dar mi s-ar face imposibilă calea ca să mai realizez ceva în viitor pentru monarhul meu şi pentru naţiunea mea”, astfel şi-a motivat Avram Iancu gestul de a refuza medaliile împăratului. Câteva zile mai târziu a fost chemat la poliţia din Viena şi i s-a sugerat să primească medaliile imperiale. Refuzând din nou, Avram Iancu a fost expulzat din capitala austriacă.
La 12 aprilie 1852 a fost convocat oficial împreună cu Axente Sever şi Simion Balint pentru a i se înmâna de către guvernatorul Transilvaniei o recompensă bănească din partea împăratului Austriei pentru meritele avute în timpul revoluţiei de la 1848-1849. Cei trei au hotărât să contribuie cu toţii la înfiinţarea unei societăţi literare române, având ca scop cultivarea limbii române. În acest scop au depus un capital de 2.500 florini la casa de păstrare din Sibiu şi au însărcinat cinci români de vază cu înfiinţarea acestei societăţi culturale. Nu se ştie însă nimic despre ce s-a întâmplat în acest sens. Aflându-se la Sibiu, guvernatorul Transilvaniei i-a oferit lui Avram Iancu un post la Viena, plătit cu 2.000 florini sau unul la Sibiu, plătit cu 1.600 florini. I s-a mai oferit o subvenţie lunară de cca 800 – 1.000 florini, dar pe toate Iancu le-a refuzat. Nu vroia nimic pentru el, dorea doar să se acorde românilor drepturile cerute şi promise de Curtea austriacă. Craiul Munţilor a condus armata românilor transilvăneni, în alianţă cu armata austriacă, împotriva trupelor revoluţionare ungare aflate sub conducerea lui Lajos Kossuth.
După aceste dezamăgiri „Eroul Românilor” s-a întors acasă în mijlocul poporului său din munţi, între moţi unde a rămas până la moartea sa. Ultima parte a vieţii şi-a petrecut-o într-o stare de depresie profundă, dezamăgit de faptul că după atâtea lupte şi jertfe de sânge poporului său nu i s-a făcut dreptate. Ungurii s-au grăbit să îl declare nebun, dar toate relatările apropiaţilor infirmă acest lucru. Iată cum îl descrie fostul prefect Axente Sever pe Avram Iancu, căruia i-a fost prieten apropiat: „ …De la 1852 încoace, pre care lumea cea rea, care n-a vorbit cu Iancu deaproape, nu i-a cunoscut aspiraţiunile şi dorinţele şi nu şi-a putut explica urmările, a botezat-o nebunie, m-am întâlnit cu el de mai multe ori după cădinţa lui în nebunie, l-am avut şase săptămâni de oaspe în casa mea. Nu mi-a vorbit în nici o întâlnire şi petrecere o singură vorbă smintită, n-am observat în toată purtarea lui cel mai mic semn de sminteală…”
În cursul anul 1872 starea sănătăţii lui Iancu s-a agravat din ce în ce mai mult. În primăvara acestui an a fost internat timp mai îndelungat în spitalul din Baia de Criş, judeţul Hunedoara, din cauza unei hemoragii. Tusea îl chinuia continuu şi nu era chip să o oprească. Spre sfârşitul lunii august, Iancu a plecat spre casa preotului Toma Faur din Valea Bradului, pentru a petrece acolo câteva zile. După aceea a plecat înapoi spre Baia de Criş, unde a murit scurt timp. Avram Iancu s-a alăturat strămoşilor săi în noaptea de 9/10 septembrie 1872, la Baia de Criş, în Zarand. A fost găsit mort în dimineaţa zilei de 10 septembrie 1872 pe prispa casei lui Ioan Stupină, zis Lieber, un brutar din localitate, la care trăsese peste noapte. Iancu nu avea mai nimic asupra lui, au fost găsite la el numai o năframă zdrenţuită, fluierul de cireş din care îi plăcea atât de mult să doinească şi o jalbă către împăratul austriac Franz Joseph, unsă şi mototolită, pe care nu a trimis-o niciodată destinatarului. Cauza decesului lui Iancu a fost o nouă hemoragie, fatală de această dată.