„VREAU SĂ MĂ OPRESC DIN CÂND ÎN CÂND ŞI SĂ MĂ SIMT CA-N PRIMA ZI PE PĂMÂNT”
Dragă cititorule al site-ului „visurilenuautermenlimita”,
dacă citeşti acest editorial, opreşte-te cinci minute din viaţa ta.
Da, doar cinci minute.
Lasă pentru o clipă graba, notificările, zgomotul, problemele, oamenii care trag de tine şi lumea aceasta care pare că ne obligă permanent „să alergăm” fără oprire.
Şi încearcă să îţi imaginezi că ceea ce scriu aici a fost scris pentru mine, pentru tine, pentru oricine.
Pentru omul obosit.
Pentru omul care încă mai speră.
Pentru omul care zâmbeşte şi ascunde furtuni.
Pentru omul care uneori priveşte cerul şi simte că îi lipseşte ceva, fără să ştie exact ce.
Poate că acest text nu este doar un editorial.
Poate este o pauză.
Una sinceră.
Pentru că există o oboseală pe care nu o vindecă somnul.
O grabă care nu vine din lipsa timpului, ci din frica de a nu rămâne în urmă într-o lume care aleargă fără să mai ştie unde ajunge.
Ne trezim. Muncim. Vorbim. Derulăm vieţi pe ecrane. Traversăm zilele ca pe nişte coridoare.
Şi, fără să observăm, uităm poate cel mai important lucru: că suntem vii exact acum.
Nu ieri.
Nu mâine.
Acum.
Poate de aceea apare uneori această nevoie aproape sacră:
vreau să mă opresc din când în când şi să mă simt ca-n prima zi pe pământ.
Ca şi cum ai coborî pentru o clipă din zgomotul lumii şi ai privi existenţa fără obişnuinţă.
Fără cinism.
Fără rutina care transformă miracolele în decor.
Pentru că adevărul acesta simplu este uluitor: noi trăim un moment care nu se va mai întoarce niciodată.
Niciodată.
Această după-amiază.
Această lumină.
Această versiune a noastră.
Oamenii pe care îi iubim acum.
Respiraţia aceasta.
Felul în care cade ploaia într-o anumită seară de mai într-un anumit oraş de pe o planetă care pluteşte prin întuneric cu mii de kilometri pe oră.
Şi totuşi, în interiorul acestei viteze cosmice, noi avem puterea extraordinară de a simţi.
Să ne emoţionăm.
Să iubim.
Să ne fie dor.
Să ridicăm ochii spre cer şi să înţelegem, măcar pentru o secundă, cât de improbabil şi cât de frumos este faptul că existăm.
Suntem locuitorii unei orbite irepetabile.
Nimeni nu va mai trăi exact clipa aceasta în forma ei perfectă şi fragilă.
Nici peste o mie de ani.
Nici după ce oraşele vor dispărea.
Nici după ce numele noastre vor fi uitate.
Într-o zi, tot ceea ce ai fost va rămâne suspendat într-o eternitate tăcută, unde nu vor conta bogăţiile sau gloria, ci doar rolul pe care l-ai jucat printre oameni.
Felul în care ai iubit.
Felul în care ai privit lumea.
Felul în care ai făcut pe cineva să se simtă mai puţin singur.
Iar poate aici începe adevărata maturitate a omului: nu când cucereşte lumea, ci când învaţă să o privească.
Să stea uneori în linişte.
Să asculte vântul printre copaci fără să verifice telefonul.
Să privească chipul unei persoane dragi ca şi cum l-ar vedea pentru prima dată.
Sau o fotografie veche… şi să înţeleagă că în acea clipă îngheţată în timp există oameni, emoţii şi secunde care nu se vor mai întoarce niciodată.
Pentru că uneori uităm că viaţa nu este alcătuită doar din ani.
Ci din momente aparent mici care, fără să ştim, devin eternitate în memoria noastră.
O privire.
O îmbrăţişare.
O fotografie făcută într-o zi obişnuită care, peste timp, ajunge să doară frumos.
Şi poate că existenţa nu ne cere mereu să fim extraordinari.
Poate ne cere doar să fim prezenţi.
Să simţim că suntem aici.
Acum.
Pe această orbită fragilă şi incredibilă numită viaţă.
Iar asta ar trebui, din când în când, să ne taie respiraţia.
Matei R. Mihai
About Author
