NICOLAE GOLDBERGER, DEPUTATUL DE REGHIN DESPRE CARE ISTORIA ÎNCĂ RIDICĂ ÎNTREBĂRI
Nicolae Goldberger a rămas în istoria politică a Reghinului ca unul dintre cele mai neobișnuite cazuri de ascensiune politică: ales deputat pentru Circumscripția Reghin, deși avea doar șase clase și fusese cizmar de profesie, a ajuns în conducerea aparatului ideologic al Partidului Comunist Român.
Nicolae Goldberger a absolvit doar șase clase și a practicat meseria de cizmar. A fost unul dintre activiștii clandestini ai Partidului Comunist din România (PCdR), fiind arestat de mai multe ori în perioada în care partidul se afla în ilegalitate. Adept al ideologiei comuniste, a urcat treptat în ierarhia partidului, devenind unul dintre activiștii importanți ai aparatului politic și ideologic comunist.
Destinul său politic este unul aparte pentru istoria locală a Reghinului: un om care nu era originar din oraș, cu o educație școlară limitată și o meserie de cizmar, a ajuns în anul 1948 deputat al Circumscripției Reghin în Marea Adunare Națională, reprezentând Blocul Partidelor Democratice (B.P.D.), alianța electorală aflată sub controlul comuniștilor.
La alegerile parlamentare din 28 martie 1948, Nicolae Goldberger a obținut mandatul de deputat de Reghin. În campania electorală a beneficiat de sprijinul unor lideri locali care susțineau lista Blocului Partidelor Democratice, între care primarul Reghinului, Ilie Șandru, precum și reprezentanți ai Comitetului Democrat Evreiesc din oraș.
Ascensiunea sa politică a fost însă rapidă. În același an în care a devenit deputat de Reghin, Nicolae Goldberger a fost numit șef al Direcției Politice a Armatei, una dintre structurile importante ale noului regim comunist, responsabilă de controlul politic și ideologic asupra armatei. Numirea sa demonstra încrederea conducerii partidului în experiența acumulată în perioada ilegalității și în loialitatea sa față de organizația comunistă.
Ulterior, Goldberger a ocupat alte funcții importante în aparatul de partid și de stat: responsabil al Comisiei de Propagandă din cadrul Direcției de Agitație și Propagandă a Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român, rector al Institutului de Științe Sociale de pe lângă Comitetul Central al PMR și director adjunct al Institutului de Studii Istorice și Social-Politice de pe lângă Comitetul Central al PCR.
În anul 1969, Nicolaie Goldberger a ajuns membru al Comitetului Central al Partidului Comunist Român, una dintre cele mai importante funcții din ierarhia politică a regimului, poziție pe care a deținut-o până la moartea sa, în 1970.
Traseul său politic rămâne unul dintre cele mai interesante destine legate de Circumscripția Reghin: de la copilul cu numărul 18 al unei familii numeroase și sărace din Someș-Odorhei, cu doar șase clase primare și meseria de cizmar, la unul dintre oamenii care au ocupat poziții importante în structurile de conducere ale României comuniste.
În calitate de deputat de Reghin, Goldberger a participat la votarea Constituției Republicii Populare Române din 1948, act fundamental care a consacrat transformarea României într-un stat de tip comunist. Deși mandatul său era legat de Circumscripția Reghin, el nu era originar din oraș, iar desemnarea sa de către conducerea regională PCR Cluj rămâne unul dintre aspectele mai puțin clarificate ale carierei sale politice.
Numele lui Nicolae Goldberger este legat și de unul dintre cele mai controversate episoade ale istoriei Europei Centrale de după cel de-Al Doilea Război Mondial. În noiembrie 1956, el a făcut parte din delegația română trimisă la Budapesta pentru discuțiile cu Imre Nagy și ceilalți membri ai guvernului ungar refugiați în Ambasada Iugoslaviei, după înfrângerea Revoluției ungare. Ulterior, aceștia au fost transportați în România, la Snagov, iar mai târziu predați autorităților maghiare. Imre Nagy a fost judecat și executat în anul 1958.
În anul 2006 au fost făcute publice concluziile Raportului Final al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România. Nicolae Goldberger este menționat în acest raport între persoanele care au avut un rol în instaurarea și consolidarea regimului comunist din România, alături de alte figuri importante ale conducerii comuniste precum Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu, Iosif Chișinevschi, Gheorghe Apostol și Emil Bodnăraș.
Baza documentară a concluziilor a fost reprezentată de cercetarea unui volum amplu de documente provenite din arhivele fostului Partid Comunist Român și ale Securității, precum și de lucrări istorice și analize de specialitate. Raportul a fost elaborat sub coordonarea politologului Vladimir Tismăneanu.
Pe baza acestui Raport Final, statul român a condamnat oficial regimul comunist, precum și crimele, abuzurile și mecanismele de represiune ale perioadei totalitare. Textul integral al raportului a fost publicat de Editura Humanitas și poate fi consultat în ediția dedicată acestui document istoric.
AL 18-LEA COPIL AL FAMILIEI GOLDBERGER, ALES ÎN 1948 DEPUTAT DE REGHIN
Conform unei autobiografii redactate de el însuși, Nicolae (Miklós) Goldberger s-a născut la 1 mai 1904, în comuna Someș-Odorhei, județul Sălaj, pe atunci parte a Austro-Ungariei. A fost fiul lui Lupu și Reghina Goldberger, o familie numeroasă și modestă. În autobiografia sa nota:
„Părinții erau foarte săraci. Mama a avut mulți copii. Eu, ca cel mai mic, eram al optsprezecelea. Mulți au murit de sărăcie încă fiind mici. Rămăseserăm totuși 12.”
În autobiografia redactată la 19 iunie 1949, Goldberger descria și ruptura sa de educația religioasă primită în familie, afirmând:
„Trebuie să recunosc că educația mea era foarte bigotă religioasă, dar cred că tocmai pe mine m-a ajutat când am ieșit în lume și m-am lovit cu greutățile vieții, să scap de apăsarea religiei. La 16–17 ani nu mai credeam.”
Această mărturisire ilustrează ruptura sa timpurie de educația religioasă primită în familie, evoluție care avea să preceadă aderarea sa la ideologia comunistă, doctrină ce promova ateismul.
A urmat doar șase clase primare, studiile fiindu-i întrerupte de izbucnirea Primului Război Mondial. Din anul 1917, la vârsta de 13 ani, a lucrat ca ucenic, rihtuitor, maistru și cizmar în mai multe ateliere din Alba Iulia și Timișoara.
În autobiografia redactată la 19 iunie 1949, Goldberger arată că și-a obținut calificarea de cizmar în anul 1920, la Alba Iulia, în atelierul unuia dintre frații săi. Tot în același document povestește că, în timpul uceniciei, s-a solidarizat cu muncitorii aflați în conflict de muncă împotriva propriului frate:
„Fiind ucenic, văzând mizeria lucrătorilor, i-am ajutat să organizeze o grevă și am fost cu ei solidar tot timpul grevei (8 zile) împotriva fratelui meu. Desigur, nu din conștiință de clasă, pe care nu o aveam atunci, ci din spirit de dreptate, fiindcă eram tare exploatați și eu, ca ucenic, munceam greu de la ora 4 dimineața până noaptea târziu.”
Același document relevă că, la vârsta de 18 ani, Goldberger s-a numărat printre cei 25 de muncitori care au inițiat demersurile pentru înființarea unui sindicat al cizmarilor. El nota:
„În anul 1922 am fost între acei primi 25 de lucrători care am dat cerere la tribunal să formăm sindicatul. Tot în acest an m-am certat cu fratele și am plecat de la el. Am lucrat ca șef de atelier la o nepoată de-a mea, al cărei soț murise și lăsase o mică prăvălie cu multe datorii și familia în mizerie. Pe la sfârșitul anului, ca să scap de tutela familiei, am plecat la Timișoara, unde nu aveam nicio rudă.”
În 1923 a fost arestat pentru prima dată, fiind reținut câteva ore din cauza apartenenței la Partidul Comunist din România, aflat în ilegalitate.
Un an mai târziu a fost din nou arestat, condamnat pentru răspândirea de manifeste comuniste și încarcerat la Jilava. În timpul detenției a participat la o grevă a foamei care a durat 40 de zile, ajungând în stare gravă la spital. După aproximativ șase luni de detenție a fost achitat și eliberat, în mai 1925.
Libertatea sa a fost însă de scurtă durată. În 1926 a fost arestat din nou de Siguranță, în urma unei percheziții efectuate în apropierea locuinței lui Nicolae Popescu-Dorneanu, reprezentant al Comitetului Central provizoriu al mișcării tineretului socialist din România și apropiat al lui Lucrețiu Pătrășcanu. Goldberger a fost condamnat la cinci ani de închisoare și încarcerat la penitenciarul Doftana, fiind eliberat în 1929, în urma amnistiei generale.
În 1933 a fost trimis la Școala de cadre de la Moscova, iar în 1948 a devenit deputat de Reghin în Marea Adunare Națională
Datorită loialității sale față de Partidul Comunist, Nicolae Goldberger a devenit unul dintre activiștii importanți ai organizației clandestine. Conducerea partidului a considerat însă că pregătirea sa politică trebuia consolidată, motiv pentru care a fost trimis la Moscova pentru a urma cursurile Școlii de cadre „V.I. Lenin”. Deși programul era prevăzut pentru trei ani, Goldberger a rămas doar câteva luni, fiind rechemat în țară și numit secretar al Comitetului Central al Partidului Comunist din România.
În anul 1933 a devenit membru al Comitetului Central, iar în februarie 1934 a fost cooptat în Biroul Politic. În această perioadă a participat la numeroase reuniuni internaționale organizate sub egida Cominternului, devenind unul dintre activiștii aflați în ascensiune în cadrul mișcării comuniste românești.
Experiența dobândită la Moscova și în structurile Cominternului i-a permis să coordoneze activitatea de organizare și recrutare a noilor cadre de partid. Ascensiunea sa nu a fost însă lipsită de dificultăți. În toamna anului 1934 a fost convocat la Moscova și criticat pentru presupuse simpatii troțkiste, într-o perioadă în care orice abatere de la linia oficială a lui Stalin era sancționată sever.
Lev Davidovici Troțki, unul dintre principalii lideri ai Revoluției bolșevice și colaborator apropiat al lui Lenin, intrase într-un conflict ireconciliabil cu Iosif Stalin după moartea acestuia. Exilat din Uniunea Sovietică, Troțki a fost asasinat în Mexic, în anul 1940, de un agent al NKVD.
Goldberger a fost supus unei anchete interne, și-a făcut autocritica și a fost reprimit în structurile partidului, deși asupra sa au continuat să planeze suspiciuni de fracționism.
În lucrarea Stalinism pentru eternitate, politologul Vladimir Tismăneanu arată că, după Congresul al VII-lea al Cominternului, desfășurat la Moscova în anul 1935, Partidul Comunist din România a adoptat strategia „fronturilor populare” antifasciste, promovată de Kremlin.
Delegația română la congres a fost condusă de Boris Stefanov, viitorul secretar general al partidului. Din delegație au făcut parte Nicolae Goldberger, Vanda Nicolschi și Marcel Pauker, ca membri cu drept de vot deliberativ, respectiv Moise Dubinski și Manea Ehrlich, ca membri cu vot consultativ.
În toamna anului 1937, după epurările declanșate în cadrul Cominternului și arestarea lui Marcel Pauker de către NKVD sub acuzația de spionaj, Goldberger a fost exclus din partid, fiind acuzat de complot și de subminarea autorității lui Boris Stefanov. Pauker, soțul Anei Pauker, avea să fie executat în Uniunea Sovietică în urma Marii Terori staliniste.
În același an, Nicolae Goldberger a fost arestat împreună cu Ecaterina Chivu și Constantin Pârvulescu, fiind condamnat la șapte ani de închisoare corecțională la Jilava. A fost însă eliberat în 1939.
După eliberare a încercat să reia legăturile cu organizația clandestină, însă nu a mai fost primit în cercurile de conducere. S-a angajat la Fabrica de Încălțăminte „Zonnenklar” din București, continuând în același timp să mențină contacte cu Partidul Comunist prin intermediul organizației „Ajutorul Roșu”.
În vara anului 1941 a fost arestat pentru a cincea oară, pe fondul măsurilor represive îndreptate împotriva comuniștilor și a populației evreiești. A fost internat succesiv în lagărele Vapniarka și Grosolovo din Transnistria, unde a rămas aproximativ trei ani. Condițiile de detenție au fost extrem de grele, fiind marcate de foamete, boli și lipsuri care au provocat numeroase victime.
În anul 1944 se afla în penitenciarul pentru deținuți politici de la Târgu-Jiu. A fost eliberat după actul de la 23 august 1944, când România a rupt alianța cu Puterile Axei și a trecut de partea Națiunilor Unite.
Deși avea aproape două decenii de activitate în slujba Partidului Comunist, Goldberger nu a primit imediat una dintre funcțiile importante din conducerea centrală. A fost însă desemnat să participe la reorganizarea mișcării sindicale.
În octombrie 1944 a fost trimis la Cluj în calitate de prim-secretar al organizației județene și instructor al Comitetului Central pentru Ardealul de Nord, funcție pe care a ocupat-o până la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial.
În 1945 a devenit prim-secretar al Regionalei PCR Cluj. Din această poziție a transmis conducerii partidului mai multe informări privind relațiile tensionate dintre autoritățile comuniste locale și comandamentele militare sovietice din Dej și Cluj.
În anul 1946 s-a căsătorit cu Fanny Goldberger, care în deceniul următor a ocupat funcția de adjunctă a Raiei Vidrașcu în cadrul Cancelariei Comitetului Central al PMR.
La alegerile parlamentare din 28 martie 1948, Nicolae Goldberger a obținut primul său mandat de deputat în Marea Adunare Națională, reprezentând Circumscripția Reghin. A candidat din partea Blocului Partidelor Democratice (B.P.D.), alianța electorală aflată sub controlul Partidului Comunist Român. Potrivit ziarului Ardealul Nou, în campania electorală candidatura sa a beneficiat și de sprijinul liderilor locali care susțineau Blocul Partidelor Democratice, printre aceștia numărându-se primarul Reghinului, Ilie Șandru, și dr. Eugen Nicoară. Peste numai câțiva ani, atât Ilie Șandru, cât și dr. Eugen Nicoară aveau să devină, la rândul lor, victime ale regimului comunist pe care îl sprijiniseră în acel context electoral. Primul a fost arestat doctorul Nicoară la 15 aprilie 1952 şi apoi fostul învăţător şi primar al Reghinului, Şandru la 6 septembrie 1952.
Deși a câștigat mandatul de deputat, Goldberger nu s-a bucurat de o popularitate deosebită în rândul locuitorilor din Reghin și din împrejurimi. Desemnarea sa de către conducerea regională de partid de la Cluj a stârnit nemulțumiri, iar mulți îl priveau cu neîncredere din cauza pregătirii sale școlare modeste și a trecutului său de militant comunist ilegalist.
În calitate de deputat, Goldberger s-a numărat printre membrii Marii Adunări Naționale care au votat Constituția Republicii Populare Române, promulgată la 13 aprilie 1948. Adoptarea acestui act fundamental a consfințit transformarea României într-un stat comunist, chiar dacă noua ordine politică continua să utilizeze un limbaj inspirat din principiile democrației populare și din lozinca oficială „Puterea în mâinile poporului”.
Documentele vremii arată însă că nu toți locuitorii Reghinului au acceptat noua realitate politică.
Într-o notă informativă întocmită la 1 decembrie 1952 de Ministerul Securității Statului – Direcția Regională Autonomă Maghiară, privind desfășurarea alegerilor pentru Marea Adunare Națională, sunt consemnate mai multe opinii critice la adresa regimului.
Astfel, Sfera Petru, fost legionar și funcționar la I.P.E.I.L. Reghin, afirma:
„Tovarășul Goldenberg (sic) Nicolae, deputatul Raionului Reghin, a fost pantofar și acum este profesor universitar și nu s-a mai pomenit de când este lumea ca un pantofar să fie profesor universitar; așa ceva nu se poate numai în democrația noastră.”
La rândul său, Dănilă Harșia, fiul avocatului și fostului parlamentar Ioan Harșia, fost membru al PNȚ-Maniu și recent eliberat din colonia de muncă, declara:
„Dacă ar mai exista patriotism, ceea ce nu mai există, la noi s-ar putea contribui mult la sabotarea alegerilor.”
În același document este consemnată și opinia fostului preot greco-catolic Emil Ciucideanu:
„Eu nu știu ce rost au aceste alegeri, totul este o mascaradă. Se cheltuiesc sume enorme de bani și vor să ne arate la toată lumea că se fac alegeri libere.”
Aceste mărturii ilustrează faptul că, în ciuda propagandei oficiale, existau încă numeroși cetățeni care priveau cu scepticism procesul electoral și transformările politice impuse de noul regim comunist.
Implicarea în cazul Imre Nagy și ultimii ani ai carierei politice
Odată ajuns în cel mai înalt for legislativ al țării, Nicolae Goldberger a continuat să ocupe funcții importante în aparatul de partid și de stat. Timp de doi ani, în paralel cu mandatul de deputat, a îndeplinit funcția de șef al Direcției Politice a Armatei, iar timp de patru ani a fost responsabil al Comisiei de Propagandă din cadrul Direcției de Propagandă și Agitație a Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român. În anul 1955 a fost numit, pentru o perioadă scurtă, director al Fabricii de Încălțăminte „János Herbak” din Cluj.
Potrivit istoricului Vladimir Tismăneanu, la 22 noiembrie 1956, la ordinul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, o delegație română formată din Nicolae Goldberger, Valter Roman și Iosif Ardeleanu s-a deplasat la Budapesta pentru a purta convorbiri cu Imre Nagy și ceilalți membri ai guvernului ungar refugiați în Ambasada Iugoslaviei, după înăbușirea Revoluției ungare din 1956.
Scopul declarat al misiunii era convingerea lui Imre Nagy și a colaboratorilor săi să accepte azil politic în România. În realitate, documentele istorice arată că operațiunea urmărea scoaterea lor din incinta ambasadei și plasarea lor sub controlul autorităților comuniste.
La 23 noiembrie 1956, Imre Nagy și colaboratorii săi au fost convinși să părăsească Ambasada Iugoslaviei din Budapesta, sub garanția că vor beneficia de azil politic în România. În loc să-și recapete libertatea, au fost transportați la Snagov, unde au fost ținuți sub supravegherea autorităților române între noiembrie 1956 și aprilie 1957.
Conform aceluiași istoric, Nicolae Goldberger, împreună cu Iosif Ardeleanu, Valter Roman, Aurel Mălnășan și Wilhelm Einhorn, a participat la supravegherea și investigarea fostului guvern ungar pe perioada detenției acestuia la Snagov.
Ulterior, Imre Nagy și colaboratorii săi au fost predați autorităților maghiare, aflate sub controlul sovietic, și transferați în Ungaria, unde au fost judecați într-un proces politic desfășurat cu ușile închise. La 16 iunie 1958, Imre Nagy, Pál Maléter și Miklós Gimes au fost executați prin spânzurare, iar alți membri ai fostului guvern au primit pedepse grele cu închisoarea.
După aceste evenimente, Goldberger și-a continuat activitatea în aparatul ideologic al Partidului Muncitoresc Român. A fost rector al Institutului de Științe Sociale de pe lângă Comitetul Central al PMR, iar ulterior director adjunct al Institutului de Studii Istorice și Social-Politice de pe lângă Comitetul Central al PCR și prim-adjunct al directorului acestuia, Ion Popescu-Puțuri.
La 12 august 1969 a devenit membru al Comitetului Central al Partidului Comunist Român, funcție pe care a deținut-o până la moartea sa, survenită la 19 septembrie 1970.
Potrivit istoricului și politologului Vladimir Tismăneanu, ascensiunea politică a lui Nicolae Goldberger a cunoscut o perioadă de stagnare după consolidarea puterii lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. În lucrarea Perfectul acrobat, Tismăneanu apreciază că „blocarea ascensiunii sale politice poate fi pusă pe seama ostilității lui Dej față de cei care avuseseră funcții de conducere în PCdR în perioada interbelică”. Abia la Congresul al IX-lea al Partidului Comunist Român, desfășurat în iulie 1965, Goldberger a fost reprimit în Comitetul Central, revenind astfel în eșalonul superior al conducerii partidului.
Mai mulți istorici ai comunismului românesc apreciază că, deși a ocupat funcții importante în aparatul de partid și în instituțiile ideologice ale regimului, Nicolae Goldberger nu s-a remarcat printre principalii teoreticieni ai comunismului românesc, fiind eclipsat de alte personalități ale nomenclaturii.
Pentru activitatea desfășurată în slujba regimului comunist a fost decorat cu Ordinul „Steaua Republicii Populare Române”, în baza Decretului nr. 204/1964, publicat în Buletinul Oficial nr. 7 din 8 iunie 1964. Distincția i-a fost acordată „pentru activitate îndelungată în mișcarea muncitorească și merite deosebite în opera de construire a socialismului, cu prilejul împlinirii a 60 de ani de la naștere”.
Nicolae Goldberger s-a stins din viață la 19 septembrie 1970, la Viena, la vârsta de 66 de ani. În lipsa unor documente, însă, nu se poate afirma cu certitudine motivul prezenței sale acolo.
Rămâne însă o întrebare la care documentele consultate până în prezent nu oferă un răspuns clar: de ce Regionala PCR Cluj l-a desemnat tocmai pe Nicolae Goldberger candidat pentru Circumscripția Reghin la alegerile parlamentare din 1948? Având în vedere că nu era originar din Reghin și nici nu sunt cunoscute legături directe cu orașul, această desemnare continuă să ridice semne de întrebare. Este posibil ca experiența sa în conducerea Regionalei PCR Cluj și activitatea desfășurată în Ardealul de Nord să fi cântărit decisiv în alegerea făcută de conducerea partidului. Totuși, în lipsa unui document explicit al Comitetului Central sau al Regionalei PCR Cluj, această ipoteză rămâne deocamdată nedemonstrată. Cercetarea arhivelor fostului Partid Comunist Român și a presei vremii ar putea clarifica, în viitor, motivele reale ale acestei desemnări.
Dincolo de funcțiile pe care le-a ocupat și de rolul său în aparatul comunist, Nicolae Goldberger rămâne una dintre cele mai controversate personalități care au reprezentat vreodată Reghinul în Marea Adunare Națională. Biografia sa reflectă atât mecanismele de promovare ale nomenclaturii comuniste, cât și numeroasele zone gri pe care cercetarea istorică încă încearcă să le lămurească.
A consemnat Mate R. Mihai
.
About Author
