Site-ul ,,viselenuautermenlimita.ro” , vă prezintă un necrolog memorabil scris de un doctor de oameni pentru un doctor de suflete. Chirurgul Eugen Nicoară a scris acest text emoționant în iarna anului 1936, într-un ziar bisericesc, la aflarea veștii că s-a stins din viață unul dintre cei mai buni prieteni al săi, Arhiereul Nicolae Ivan.
Sursa foto: https://radiorenasterea.ro/
Nicolae Ivan a fost primul episcop al Episcopiei Vadului, Feleacului și Clujului, pe care a condus-o până la sfârșitul vieții (survenită în 3 februarie 1936). În 16 august 1934, doctorul Nicoară l-a chemat pe episcopul Nicolae Ivan la Reghin, unde în fața soției sale, Dr. Maria Nicoară și a notarului Eugen Truția s-a semnat un act istoric ,,Contractul de donație a spitalului orășenesc Reghin, către Episcopia Clujului”. Era un act de recunoștință față de Sfânta Biserică care a fost scut și apărare nu numai părinților și bunicilor săi preoți, dar a fost și sprijinitoarea lui, pentru că în perioada studenției a fost ajutat timp de 6 ani să își termine studiile universitare prin acordarea burselor Gojdu și Trandafil, după ce în 1914 rămăsese orfan de tată și întreținător de familie pentru ceilalți 6 frați minori.
Doctorul a donat un spital pe care a izbutit să îl construiască în perioada 1930-1933 după numeroase sacrificii și greutăți prin munca și cheltuiala sa. Gestul său nu a rămas nerecompensat deoarece 6 ani mai târziu, în toamna anului 1940 dr. Eugen Nicoară a fost obligat de armata hortystă să părăsească orașul și i-a fost stabilit domiciliul forțat în Cluj. Urma să fie ucis pe drum însă Providența Divină a făcut un miracol ca un general să-i netezească calea până la Cluj, unde odată ajuns în oraș, a cerut azil la P.S. Nicolae Colan Episcopul Clujului (viitorul Mitropolit al Ardealului), care l-a găzduit în reședința episcopală să i se piardă urma.
La 84 de ani de la trecerea sa spre zări necuprinse, îi binecuvântăm memoria, arhiereului Nicolae Ivan care în urmă cu 130 de ani începea să scrie ca redactor responsabil la vestita publicație religioasă „Telegraful Român” din Sibiu unde timp de doi ani a apărat cu un curaj mai rar întâlnit interesele Bisericii și ale neamului românesc.
În cei 15 ani de arhierie în fruntea noii episcopii, pe care ,,a zidit-o din temelii”, episcopul Nicolae Ivan a avut realizări remarcabile: ridicarea Catedralei eparhiale din Cluj, întemeierea Academiei Teologice Ortodoxe, cu un local propriu și cu un corp profesoral de elită, obținerea actualei reședințe arhiepiscopale, a unui orfelinat și a unui cămin preoțesc, întemeierea unei tipografii. A scos la lumina foaia eparhială „Renașterea”, a ctitorit Biserica „Sf. Nicolae” din Cluj, iar alte zeci de biserici s-au ridicat în timpul păstoririi sale.
Episcopul Nicolae Ivan – Un ales al cerului a fost!
Din cerurile luminoase cad fulgi bogaţi de zăpadă. O iarnă întreagă i-am aşteptat zadarnic. Le-am dus dorul alături de copiii zburdalnici şi alături de plugarii îngânduraţi. Nici Moş Niculae nu i-a adus, ca altădată, cu săniuţa lui încărcată de daruri. Nici Moş Crăciun nu şi-a scuturat înălbita barbă bătrânească, decât cu o uşoară tremurare a degetelor sale înfrigurate. Şi acum cad îmbelşugat din ceruri minunatele flori ale iernii. Cad şi din ele se ţese strălucitul covor al curăţeniei cereşti. Prin văzduhul mohorât de jalea unui neam întreg, fulgii s’amestecă cu glasul plângător al zecilor de clopote, cari însoţesc cu lacrimile lor turnate în răsunet pătrunzător, pe Arhiereul cu nume devenit în veci nemuritor: Nicolae Ivan, care plecat-a pe cărarea veşniciei.
Pe această cale a nesfârşitului, cerul a ţinut sâ-i aştearnă covorul moale a aripilor îngereşti, a hermelinei rară podoabă, ca săi fie mersul lin şi pasul neturburat, pentru că prea aspră i-a fost calea neamului pe care a frământat-o din straja tinereţii până în noaptea vârstei bătrâneşti, în valea lacrămilor.
Piciorul său sprinten zdrobit-a sub călcâi spinul crescut în ogorul sufletesc al credincioşilor păstoriţi de el, cărora pregătitu-le-a o hrană mai aleasă; zdrobit-a din calea noastră colţuroasa piatră a drumului vieţii, ca să putem alerga fără greutate către piscurile idealului întrevăzut de agerul său ochiu; umărul său de titan ridicat-a din stâncă în veci nepieritoare, clădiri cu turnurile scăldate în strălucirea văzduhurilor cereşti şi în apa ploilor – aghiazmă de îngeri sfinţită: clădiri în care mii de ani se vordepăna rugăciunile credinţei strămoşeşti pentru veşnica dăinuire a fiilor neamului, pe cari i-a iubit şi ca biblicul Avram i-a adunat la sânul său părintesc, dar şi pentru veşnica pomenire a numelui său de Nicolae, ocrotitorul şi de minuni făcătorul.
Netăgăduita şi marea minune de la Cluj prin el s-a făcut. în ceasul chemării celei rostite de Dumnezeu, de bună seamă inima sa a tresărit, dar cu evlavie eroică a răspuns: „Doamne aici sunt, înfăptueşte-ţi voia Ta prin cugetul meu cel bun venit dela Tine, prin glasul meu rostit de Tine, prin fapta mea condusă de voinţa Ta”… Şi cerul început-a să lucreze prin el, căci singur cerul este atotputernic, cerul poate creea din nimic, cerul are puterea săvârşirii minunilor prin aleşii săi. Un ales al cerului a fost. Nimic nu a fost când a venit la Cluj şi prin el toate s-au făcut: Catedrală falnică şi biruitoare peste timpuri şi duşmani, biserici cu podoabe naţionale, şcoală de apostoli, credinţă izbăvitoare, mândrie strălucitoare de înfăptuiri româneşti, încredere desăvârşită în viitorul plin de înălţare a patriei iubite, ocrotire caldă a fiilor neamului, viaţă cu tradiţie românească şi cu ritmul viu şi creator.
Un ales al neamului a fost, trimis de ceruri să fie pildă luminoasă în lungul veacurilor ce vor să vină. El ne-a arătat drumul către îndeplinirea cu eroism a datoriei către Dumnezeu din ceruri, către neamul încercat în suferinţe, către munca ce trebuie îndeplinită pentru înălţarea – întărirea şi izbăvirea de-a pururi a patriei în care s-a născut.
A luminat, a clădit suflete şi idealuri, a suferit şi s-a jertfit ierarhul Nicolae Ivan. Alesul neamului, alesul cerului, alesul Bisericei, alesul înfăptuirilor a fost. Cerul i-a aruncat puntea albelor înălţimi; noi să-i urmăm calea ce duce spre veşnicia faptelor măreţe.
