Reghin Vatră de Istorie și Spirit (Alte vremuri alte moravuri! n.a.)

Am citit undeva că de două ori, pe la începutul acestui mileniu, Reghinul (pe atunci Regun sau Regen) a fost distrus complet de tătari. Apoi, în câteva rânduri, ultima dată la 1848, focul l-a ars din temelii, prefăcându-l în mormane de cenușă. Orașul, cu toate acestea, s-a încăpățânat să existe și să ajungă pînă la noi – ca o vatră străveche de istorie și de spirit pe pământ românesc. Poate că nu există nimic spectaculos în aceste întâmplări, pe care memoria vie nici nu le-a înregistrat. Nu altul e destinul oricărei așezări transilvane, având a se înfrunta cu dușmani și mai periculoși decât vitregiile istoriei și ale naturii. Fiindcă toate și îndeosebi orașele, mari mari sau mai mici, au fost silite de împrejurări să lupte cel mai mul împotriva violențelor de tot felul, a prejudecăților și nu în ultimul rând a înstrăinării.

Cu atât mai mult Reghinul, cetate întotdeauna subordonată, cât oamenii care l-au locuit, ca și cei din împrejurimi, au avut de suportat numeroase îngrădiri și umilințe: poate o administrație potrivnică și o politică vicleană de învrăjbire și ură față de cei mai slabi și săraci. Că aceștia erau români, unguri, sau sași are mai puțină importanță : lucrurile s-ar fi petrecut oricum la fel, pe linia aceleiași mentalități a abuzului de putere.

Cu gândul de astă dată la trecutul cultural românesc, nouă ne place să vorbim, aproape ca de o legendă, de Reghinul lui Petru Maior. Pe atunci Reghinul pare să fi fost destul de românesc, pentru ca ilustrul cărturar să-și îndeplinească timp de peste două decenii funcția de protopop al românilor de pe întreaga vale a Gurghiului. Aici s-a făcut auzită poate mai puternic decât în altă parte ideea națională. Pentru noi însă e de ajuns că nu altundeva Petru Maior și-a gândit și a scris istoria. Iar istoria lui Maior este istoria tuturor românilor, de pretutindeni și de la începutul începuturilor.

Ea a făcut ca drumurile conștiinței naționale (care n-ar trebui să fie niciodată o conștiință învrăjbită) să treacă și pe aici. Și pe aceste drumuri au pribegit la vremea lor și Avram Iancu și Eminescu – și după ei, atâția alții. Ne-am oprit o clipă la Reghinul lui Petru Maior. Mai este însă și Reghinul lui Teodor Șerban Lupu, a lui Vasile Ladislau Pop, Patriciu Barbu sau Augustin Maior. Și încă Reghinul lui Gyulai Pál de la Apalina, a lui Koós Ferenc, Josef Haltrich și Rudolf Wagner-Régeny. Nu exagerăm deloc, dar pe aceste meleaguri, ideea de națiune și ideea de frăție sunt idei trăite; expresii firești vitale, nu slogane. Reghinul este azi un nume de rezonanță, un oraș de provincie desigur, dar un oraș cu personalitate, de neuitat pentru cine l-a cunoscut odată.
Renumele său mai vechi era dat de industria locală și de pasiunea generală pentru cultură, demonstrând că oricât de năpăstuiți ar fi oamenii, ei nu pot fi lipsiți de armele și bunurile lor cele mai de preț – de limba ce o vorbesc și de dreptul la o viață civilizată, liberă. I se mai spune uneori ,,orașul viorilor“. Formula nu ne spune prea mult sau în orice caz, nu spune totul, dar are meritul că îmbină civilizația cu cultura și trecutul cu prezentul. Reghinul este unul din puținele orașe care a reușit să nu distrugă nimic din ce au clădit cu trudă înaintașii, să păstreze intact farmecul de vechime, ce-i dă distincție și să adauge, fără a fi strident, o nouă arhitectură, noi valori de spirit și civilizație.

Se simte un plus nou în toate și o legitimă voință de afirmare și credem că nu oricum, ci păstrând un specific propriu, îmbogățindu-l cu noi caracteristici. Nouă ne place Reghinul așa cum este, neînstrăinat de ale sale, cetate a bunului simț și a modestiei firești, care numai în provincie se mai păstrează (pe alocuri), pentru biblioteca sa de invidiat, pe care nu o au orașe mult mai mari, pentru oamenii de aici, români, maghiari, germani, dar în primul rând, oameni și cu toții oameni pentru tradiția patriotică și națională, fiindcă aici poți învăța să fii un bun român fără să jignești pe nimeni și să-ți exprimi patriotismul nu prin vorbe ci prin fapte.

Cândva Reghinul era, am impresia, o margine de țară. Astăzi e pe cale de a deveni un centru. Reghinenii, care timp, de secole, nu au lăsat nici o clipă să se stingă această vatră de suflet românesc, vor ști desigur, să-și construiască orașul pe care și-l doresc și pe care-l merită.

Virgil Manoliu

Articol preluat din Vatra – Revisă Editată de Uniunea Scriitorilor din R.S.România și Comitetul de Cultură și Educație Socialistă al Județului Mureș ; Lunar- Social -Cultural Serie Nouă – Anul XII Nr. 138 (20 septembrie 1982)