O ZI DIN ISTORIA REGHINULUI CARE NU TREBUIE UITATĂ !

Pe data de 4 iunie s-au împlinit 79 de ani de la dramatica zi, când 3.149 de evrei din Reghin, Toplița, Ciuc și localitățile: Beica de Jos, Cașva, Gurghiu, Răstolița, Deda, Ditrău, Petelea, Suseni etc., au fost deportați din gara C.F.R. Reghin în vagoane de animale, deposedaţi de acte de identitate şi transportaţi sub escortă spre lagărele naziste din Auschwitz și Birkenau. Această destinaţie necunoscută până atunci de cei deportaţi avea să însemne pentru cei mai mulţi sfârşitul vieţii lor.

Dimensiunea socială a acestei drame care încă se pare că este un subiect tabu este cea care nu trebuie niciodată uitată. Eu personal, nu pot să înţeleg nici azi după aproape de 80 de ani de la deportarea evreilor din Reghin cum a fost posibilă o asemenea dramă în oraşul meu natal.

Conform cercetărilor realizate de mine ulterior legate de deportarea evreilor din Ghetoul Reghin în lagărele de exterminare nazistă Auschwitz-Bierkenau din cei 3.149 de evrei, circa 1600 erau evrei localnici din care au mai supraviețuit circa 600 la finalul celui de al Doilea Război Mondial. Aproximativ 1.000 au fost ucişi dintre care peste 250 au fost sugari, copii şi adolescenţi. Trei dintre aceşti copii care au plătit cu viaţa lor doar pentru simplul fapt că sau născut evrei au fost fraţii Davidovics din Reghin care au fost ucişi împreună cu părinţii lor Davidovics Salamon şi Jolan Weiss în timpul Holocaustului. Trei copii a căror copilărie a fost furată de minţi bolnave care le-au răpit dreptul de a se juca, de a deveni copii majori, părinţi şi bunici. (Vezi foto).

În ceasurile acelea, cei mai mulţi reghineni şi-au pierdut solidaritatea umană şi au ajuns ulterior să-şi renege propriile slăbiciuni că nu au mişcat un deget pentru a salva măcar un evreu de la deportare. În cercetările mele am descoperit un singur caz care m-a impresionat profund cel al lui Dr.-ului V. Nicolescu care se pare că salvat câteva familii de evrei o parte în spitalul pe care îl conducea şi o parte dintre evrei i-a ascuns în beciul reşedinţei sale riscându-şi propria viaţă. Nu am aflat dacă a primit în timpul vieţii distincţia „Drept între popoare” (ebraică: Hasid Umot HaOlam) dar pe care îl merita cu prisosinţă.

Este un titlu acordat în viață sau post mortem, de statul Israel prin intermediul institutului Yad Vashem, pe baza unei legi speciale a Knesset-ului (parlamentul israelian), martirilor și eroilor ne-evrei care, în vremea Holocaustului, în condiții vitrege, când purificarea etnică, jaful, crima și oportunismul deveniseră politică de stat, considerate naționalism și răsplătite cu medalii și onoruri – și-au riscat viața, familia și averea pentru a-și păstra omenia și iubirea aproapelui, ajutându-i și salvându-i pe evreii prigoniți.

Nu pot să-mi imaginez cum arăta oraşul la o zi după deportarea evreilor din „Ghetoul Reghin” şi nu îmi pot ieşi din minte cei peste 250 de copii care au fost duşi în Lăgărele de exterminare de la Auschwitz și Birkenau. Nu pot să-mi imaginez ce durere au putut simţi mamele care au fost supuse selecţiei cu copii lor care au primit uneori de la călăi dreptul de a face o alegere groaznică- de a muri împreună cu copii lor de a încerca să-şi salveze propria viaţă…

Este imposibil să-mi imaginez scene mai tragice şi mai teribile. Copiii erau smulşi cu forţa din mâinile mamelor selectate pentru muncă, predaţi bunicilor sau femeilor străine care se întâmplase să se afle în apropiere şi trimişi la moarte.

Au fost mame pe care frica de moarte, instinctul de supravieţuire într-o atmosferă de teroare şi cele mai severe violenţe le-au împins la un pas incompatibil cu normele relaţiilor dintre copii şi părinţi. Dar au fost şi cazuri când mamele, având posibilitatea de a rămâne în viaţă, au ales să moară împreună cu copiii…